Poți să mai faci o chestie: să-ți dai un mic brief de rezolvat. N-o să termini cu probleme vechi/mari în metrou, dar te poți concentra pe o chestie mică, intens.

Să vă explic. Dacă e unul singur, tot amân și parcă nu-mi vine să încep. Pentru că e unul, pare mai important decât e și atunci amân pentru că îmi spun că trebuie să fiu cu adevărat pregătită dacă e să-l încep.

Când sunt mai multe, în schimb, plonjez într-unul, în pauză mă apuc de altul, mă limpezesc cu al treilea. Mult mai productiv. Bine, cuvântul „productiv” nu-mi place, iar „creativ” a ajuns să mângâie toți răsfățații timpului. Oricum, ideea e că fac mai mulți pași în mai multe direcții.

„Într-o democrație nu este niciodată suficient ca liderii să aibă idei bune sau dorința de a acționa. Puterea nu emană de la ei; ea trece prin ei, iar ei depind la rândul lor de climatul de opinie și presiunea care apasă asupra lor. Voluminoasa biografie a lui Lyndon Johnson, scrisă de Robert Caro, detaliază un moment legat de vizita pe care i-a făcut-o președintelui o delegație feministă la un moment dat în anii 1960. Johnson a ascultat cu multă atenție solicitarea delegației și a intervenit cu întrebări de detaliu înainte de a afirma: „Ei bine, m-ați convins că ar trebui să fac lucrul acesta. Acum plecați și determinați-mă să o și fac.” Femeile erau indignate, considerând că dacă îl convinseseră pe cel mai puternic dintre oamenii planetei, acest lucru era cu siguranță suficient. Președintele le întrebă de ce ar trebui să se supună focului artileriei pentru acțiuni puțin populare pentru mulți dintre cetățeni. Ar fi trebuit ca delegația să creeze o asemenea agitație în jurul revendicărilor sale încât președintele, cu o anumită (falsă) aparență de amabilitate stângace, să răspundă. Într-adevăr, opinia publică este de cea mai mare importanță pentru guvernele democratice, moneda supremă pe care se bazează puterea.”

(Geoff Mulgan, Arta strategiei publice, CA Publishing, 2010, p. 9)

E vorba despre izvoarele de sprijin din care ONG-urile nu știu deocamdată cum să bea. Sigur, dacă e să faci un efort de genul celui pe care îl recomand, n-o să fie vorba doar despre izvoare, va trebui și să sapi, nu toată lumea oferă. Mă gândesc aici mai ales la situația oamenilor care au câini, mai ales pe la sate. Aici ar fi o variantă să sponsorizezi veterinarul satului (există, dar se ocupă de animalele importante pentru țărani, cele care produc) să convingă oamenii să-și sterilizeze câinii și să o și facă.

OK. Să revenim la izvoare. Citiți mai jos cum am gândit eu. Veți vedea că din când în când apare cuvântul „Centrul”, el se referă la ONG-urile unite, care vor fi numit un fel de comitet de coordonare.

Încă ceva: e doar o schiță, feedbackul e binevenit.

Centrul infrastructurii:

Crearea unui site-centru de comandă, ca loc în care oricine poate găsi toate informațiile de care are nevoie pentru a sprijini campania, care va fi actualizat în timp real cu progresele campaniei. Site-ul trebuie să aibă și versiune în engleză.

Rutele de primire a sprijinului:

Segmentarea publicurilor în funcție de resurselor de care dispun:

(vorbim aici numai de cei care vor să salveze câinii de la eutanasiere sau sunt indeciși, sceptici, nu are sens să încercăm să îi convertim pe ceilalți, e demonstrat:D)

1. Persoane fizice

• Dorința și posibilitatea de a avea un câine: cei care pot adopta

Pentru ca lor să le fie mai ușor să adopte, se poate crea o hartă a centrelor de adopție așa încât fiecare să îl găsească pe cel mai apropiat și să aibă informații despre cum ajunge acolo (transport public), care e programul centrului și care sunt condițiile de adopție

• Bani: cei care pot dona bani

Acestor oameni trebuie să le fie puse la dispoziție mai multe canale de donații:

- cont în lei și cont în euro

- număr Romtelecom pentru donare prin apel

- număr pentru donare prin sms

- contract debit direct: prin acest gen de contract persoana acceptă ca banca la care are cont să vireze lunar o sumă de bani timp de x (6 luni, 1 an, 2 ani, să avem mai multe opțiuni) în contul Centrului. E ca un fel de abonament.

- număr special pentru cei care vor să doneze altfel (cine știe?)

• Timp: pensionarii și alți oameni care nu au alte resurse, doar mult timp neocupat

Acești oameni se deplasează de obicei mai greu, așa că ei pot contribui făcând ceva acasă. Pot, de exemplu, confecționa lucruri care pot fi vândute pe site, printr-un magazin online sau altfel.

- doamnele pot tricota hăinuțe pentru câini (le dăm noi model și material)

- domnii pot asambla cuști pentru câini (le dăm noi materialele și instrucțiunile, stil IKEA)

- putem să organizăm ateliere de pictat pe lemn, în care cine vrea să vină să picteze pe cuști ca să le crească valoarea

• Timp și energie: tinerii care nu au serviciu și au mult entuziasm

Acești voluntari pot contribui la tot felul de activități fizice, și va fi nevoie de ei în număr cât mai mare în campanie.

- unii pot participa la construirea adăposturilor

- unii pot participa pe partea administrativă și de baze de date

- alții sunt cei care se duc să colecteze hăinuțele și cuștile

- alții participă la organizarea de evenimente

- etc – trebuie creată o listă cu toate modurile în care pot participa, ca ei își poată alege sau măcar să știe câte variante există

• Competențe specifice: profesioniștii în diverse domenii care vor să ajute campania

Campania va avea nevoie de resurse umane competente în multe zone. Pe durata campaniei cel puțin, va fi un fel de organizație uriașă, cu departamente, cu procese, cu tot.

- traducători

- webwriteri care să se ocupe de actualizarea site-ului

- organizatori de evenimente

- consilieri juridici

- experți în resurse umane

- customer service

- alte profesii, trebuie analizat mai bine

- veterinari și studenți la medicină veterinară

• Influență: vedete, bloggeri

Ei au expunere. Mesajele transmise de ei pot ajunge la foarte mulți oameni.

- vedetele vor avea posibilitatea să sune o persoană responsabilă doar de acest lucru și să își ofere practic, imaginea. Ce poate fi făcut cu această imagine va fi prevăzut dinainte în planul de comunicare.

- bloggerii trebuie să aibă la dispoziție bannere pe care le pot pune pe blogurile lor pentru a-și arăta susținerea sau pot scrie despre campanie (iarăși, planul de comunicare va prevedea feluri în care ei se pot implica)

• Terenuri: proprietari mari și mici

Se poate întâmpla și asta, există oameni care au moștenit terenuri dar nu au aplecarea să le cultive sau să construiască, iar dacă le vând nu iau mulți bani. Ei pot fi înclinați să doneze o bucată din ele.

- ei trebuie să aibă măcar două persoane dedicate relației cu ei – un om de comunicare și un om de juridic, donarea de terenuri presupun că implică niște acte mai complexe

• Pui (căței): cei care sunt tentați să abandoneze puii pe stradă

Ei trebuie să știe că există alternativă la abandon, iar această alternativă va fi creată de Centru. Ei ar putea să ducă puii fie în centrele primăriei, fie la ONG-urile locale, unde în ambele cazuri vor fi sterilizați.

- puii sunt mult mai doriți de cei care vor să adopte, decât câinii deja mari. Oamenii care au pui și n-au cui să-i dea, trebuie să afle unde să îi aducă. (Mesajul către ei poate fi unul flatant, pentru că ei vor contribui practic, la creșterea adopțiilor, chit că au contribuit și la creșterea numărului de câini de gestionat. Mesajele acuzatoare nu cred că ar funcționa.)

- când acești oameni vin cu puii la centre, un veterinar voluntar al campaniei se oferă să sterilizeze câinii care au conceput puii (trebuie să prevenim repetarea situației, nu?)

• Responsabilitate: cei care văd pui abandonați pe stradă

Ei trebuie să știe unde să îi ducă – local, la ONG-uri.

• Idei: cei care au idei de acțiune în legătură cu problema

Fie formulăm noi întrebări precise pentru ei, fie e un spațiu în care își scriu ideile pe care le au deja.

• Mulțumire, entuziasm: cei care sunt surprinși plăcut de campanie, de cum evoluează ea

E mai bine ca oamenii încântați de acțiune să se exprime la noi decât în alte părți, reunind feedbackul lor vom avea o dimensiune a percepției campaniei. Va fi un spațiu dedicat acestui feedback, eventual integrat cu alte canale pe care vine el de obicei – Twitter, Facebook. Sigur că vor fi și opinii în sens opus, e firesc.

2. Companii

Iarăși, trebuie să existe o echipă dedicată relației cu aceste companii care își oferă sprijinul (în afara celor care au fost contactați deja într-o fază anterioară).

• Bani
• Materiale/produse (materiale de construcții, hrană uscată, mașini etc – trebuie completată lista cu materiale utile) – tot aici ne putem gândi la un sistem de colectare din restaurante a resturilor de mâncare, dacă el nu există deja
• Servicii
• Rețele (sunt firme cu rețele de filiale sau de distribuție, iar această infrastructură poate fi folosită în multe feluri)

3. ONG-uri care susțin dezvoltarea societății civile

Ele pot promova campania ca pe o probă de coeziune și colaborare națională, entuziasm și încredere în societate.

4. Publicuri străine

Versiunea în engleză a site-ului va asigura toate variantele de acțiune de susținere și pentru ei. Sigur, nu vor fi păstrate variante care nu se pot aplica, pe motivul localizării în altă țară.

Pentru toate variantele de acțiune, trebuie să existe persoane diferite responsabile, buni vorbitori de engleză.

5. Parteneri media

Trebuie să existe o echipă responsabilă de relația cu presa, care să fie capabilă să ajute presa cu informații și ce mai au ei nevoie.

București, 25 noiembrie 2011

Stimați reprezentanți ai organizațiilor pentru protecția animalelor,

Sunt „un simplu cetățean”, nu am experiență în domeniul protecției animalelor, am în schimb studii de științe politice și comunicare. Motivația mea de a mă exprima în această problemă este aceea că îmi plac câinii și îmi e frică să nu cumva să ratați trenul acțiunii coordonate pentru salvarea câinilor fără stăpân.

Vă scriu această scrisoare pentru a vă semnala responsabilitatea enormă pe care o aveți în următoarea perioadă. Scopul acțiunilor dumneavoastră trebuie să fie salvarea de la eutanasie a câinilor fără stăpân. Acest scop poate fi atins prin acțiuni pozitive, acțiunile negative (de protest și condamnare) pe care le întreprindeți în aceste zile sunt doar reacții emoționale fără perspectivă strategică, și care nu fac decât să dăuneze imaginii taberei „iubitorilor de animale”.

Faptul că legea aprobată pe 22 noiembrie în Parlament prevede posibilitatea eutanasierii câinilor fără stăpân care au stat în centrele de apăpost ale consiliilor locale timp de 30 de zile, nu înseamnă că eutanasierea lor nu poate fi prevenită. În linii mari, câinii trebuie să fie adoptați (de oameni sau ONG-uri) până expiră termenul de 30 de zile și astfel ei nu vor fi eutanasiați. Acesta este scenariul cel mai grav dintre cele posibile. În celelalte scenarii, în care nu se decide eutanasia, adopțiile nu au presiunea urgenței.

Legea pasează mingea în terenul iubitorilor de animale. Dacă ei acționează coordonat (toți odată și în aceeași direcție), câinii nu sunt omorâți. Ei au puterea de a împiedica oroarea eutanasiilor în masă.

În condițiile de vizibilitate foarte mare în presă, în care vă aflați în calitate de reprezentanți ai organizațiilor pentru protecția animalelor, declarațiile și comportamentul dumneavoastră au o mare influență în structurarea opiniei publice. Dacă veți continua să fiți copleșiți de emoție și să simplificați problema (pro sau contra eutanasiei, criminali vs oamnei buni), nu veți face decât să vă radicalizați adversarii și să îi faceți pasivi pe cei care iubesc animalele dar vor alt tip de acțiune pentru salvarea lor.

Eutanasia se referă în lege la două categorii de câini: pe de o parte cei bolnavi sau/și agresivi, pe de altă parte cei sănătoși, blânzi și sterilizați. Atenție: aici există mai multe poziții posibile, unii dintre cei care spun că sunt pro eutanasie se referă doar la prima categorie. E nevoie să explicați populației care sunt prevederile exacte ale legii, care este procesul de gestionare a câinilor, ca în loc să intre în panică, oamenii să înțeleagă că este „acum ori niciodată” nevoie de implicarea lor la nivel de acțiune, nu doar declarativ.

Printre cei care vor eutanasierea tuturor câinilor, sunt unii care pur și simplu nu mai au încredere că alte soluții de gestionare pot funcționa, pentru că de-a lungul timpului necoordonarea acțiunilor a dus la perpetuarea situației. Acești oameni sunt doar sceptici, dacă le arătați o strategie rațională și națională solidă, ei nu vor mai susține eutanasia, sau cel puțin vor rămâne neutri.

Tot printre cei care susțin eutanasia pentru toți câinii, sunt și oameni care au fost mușcați de câini. Singura atitudine normală față de ei este empatia și recunoașterea gravității situației.

Între cele două tabere (sau poate pur și simplu nu știu eu în care să-i plasez), sunt și cei care abandonează pui în stradă, și care astfel cresc permanent numărul maidanezilor. Ei sunt o categorie foarte importantă, cu care trebuie să vorbiți separat.

Pe de altă parte, între iubitorii de animale sunt și oameni care susțin întoarcerea în stradă a câinilor după cele 30 de zile de stat în adăposturi. Trebuie să înțelegeți că aceasta nu este o soluție care merge în același sens cu progresul civilizației. Este soluția care presupune cel mai scăzut grad de implicare al iubitorilor de animale. Haideți să facem mai mult.

Ce am vrut să arăt până acum este că nu ne împărțim în îngeri și demoni în această problemă. Este nevoie de un efort de analiză rațională a actorilor implicați, ceea ce în lobby se numește stakeholders mapping. E vorba de o cartare a actorilor, în funcție de apropierea punctelor lor de vedere cu cel propriu și în funcție de puterea lor de influență. Interesul dumneavoastră este să vă aliați cu actorii puternici și să nu iritați adversarii. Desigur, cum decizia despre ce se va întâmpla cu maidanezii după cele 30 de zile aparține consiliilor locale, ele devin ținta dumneavoastră capitală și trebuie să îi convingeți că aveți competențele și resursele să susțineți alternativele la eutanasie.

În acțiunile dumneavoastră de până acum (în acești ani de când activați în acest sector) nu ați avut o viziune comună și un efort coordonat. Lipsește leadershipul, viziunea strategică. În această problemă, trebuie să acționați ca o singură forță. Trebuie să transmiteți aceleași mesaje. Să faceți o analiză a dimensiunii problemei, a resurselor de care aveți nevoie, a direcțiilor de acțiune, a etapelor de implementare.

Există enorm de mulți oameni care vor să vă ajute. În prezent, ei trebuie să vă caute și să aleagă între dumneavoastră. Dacă vreți susținerea lor, trebuie să faceți așa încât lor să le fie ușor să vă ajute. Puteți facilita acest ajutor creând un singur „centru de comandă” și punând la dispoziția oamenilor o paletă foarte largă de opțiuni de susținere. Unii pot adopta, alții pot dona bani, alții pot dona altceva, alții pot face voluntariat șamd. Și companiile pot susține activitatea dumneavoastră în multe feluri, e nevoie ca și pentru ele să fie clar cu cine trebuie să discute. Și, la fel de important, să le fie clar că acțiunile dumneavoastră nu le pun în pericol reputația.

După cum știți, eutanasia este practicată în multe țări civilizate atunci când câinele este bolnav sau agresiv sau nu a fost adoptat într-un anumit interval de timp. Dar câinele de acolo are mult mai multe șanse de a fi adoptat, în principal pentru că acolo sunt muuuult mai puțini câini oferiți spre adopție în raport cu populația. În România, în schimb, raportul câini de adoptat / populație va fi unul foarte problematic, mai ales că darea spre adopție nu se va întâmpla prea eșalonat.

E nevoie de un mesaj pozitiv. N-aveți nevoie ca oamenii să plesnească de ură în proteste consumatoare de energie. Ei trebuie să vă ajute să dați o șansă la o viață „sedentară” câinilor sănătoși, blânzi, sterilizați – fie că își găsesc un stăpân, fie că își găsesc un adăpost permanent.

Îmi pun toate speranțele și încrederea în calmul și gândirea strategică de care veți da dovadă!

Simina Diaconu

Contact: siminadiaconu@gmail.com

Din câte am înțeles eu, responsabilitatea gestionării maidanezilor revine consiliilor locale prin înființarea unor servicii dedicate, care se vor ocupa de strângerea, cazarea, evidența, examenul veterinar și viitorul maidanezilor (adopție, păstrare în adăpost, returnare pe stradă sau eutanasiere).

Părțile pozitive sunt 1. că aceste consilii vor trebui să consulte populația cu privire la viitorul de mai sus. Sigur, e doar o consultare, nu cred că sunt obligați legal să respecte părerea populației. 2. că ong-urile de protecție a animalelor pot prelua (prin concesiune), dacă am înțeles bine, responsabilitatea gestionării câinilor de la consilii. 3. că se prevede informarea populației cu privire la existența adăposturilor și posibilitatea de adopție. 4. că există intervalul de 30 de zile în care câinii sunt în siguranță în adăposturi (din nou, sper că am înțeles bine!).

E de datoria statului să asigure un climat civilizat în țară, iar maidanezii nu sunt un indicator de civilizație. Deci da, statul trebuie să propună un sistem prin care câinii să nu mai stea pe stradă. Deja, faptul că adăposturile au opțiunea de a duce câinii înapoi pe stradă mi se pare un eșec, o contradicție.

Noi, ca iubitori de căței avem în sfârșit presiunea să acționăm, cu ocazia adoptării acestei legi. Cum putem acționa pentru salvarea de la moarte a maidanezilor? Io propun câteva variante:

• avem grijă să rămânem vigilenți și să urmărim la nivel de comunitate înființarea serviciilor de gestiune a maidanezilor și activitatea lor
• când consiliile vor organiza consultările, mergem și ne spunem părerea
• nu ne certăm cu oamenii care vor să omoare câini, nu avem ce discuta cu ei, nu ne vor asculta, ne vom consuma degeaba, să ne păstrăm energia pentru acțiune pozitivă
• găsim o asociație pentru protecția animalelor pe care ne e convenabil să o susținem – îi contactăm și ne oferim voluntari
• susținem financiar asociațiile care vor lupta pentru salvarea câinilor – vor face campanii pentru adopție sau vor adopta ei, își vor asuma gestionarea unor centre, vor iniția sisteme de sponsorizare a cățeilor cazați de ei etc (vor avea mare nevoie de fonduri)
• adoptăm un cățel
• vorbim cu prietenii noștri și îi convingem să adopte un cățel

Per total, avem puterea de a salva maidanezii, dacă ne mobilizăm și ne implicăm și nu ne pierdem entuziasmul în următoarele luni.

Update: Găsiți textul final al legii adoptat de Camera Deputaților aici http://www.cdep.ro/proiecte/2007/900/10/2/cd912_07.pdf

Nu vreau să scriu despre organizare, nici chiar despre prezentări. Singurul lucru care m-a impresionat a fost varietatea impresiilor participanților. E șocant că mie mi s-a părut demn de admirație un subiect sau un prezentator, iar altora dimpotrivă, sau n-au înțeles nimic. Unii au simpatizat oameni care mie mi s-au părut foarte falși. Sau au fost atenți să țină minte ceea ce mie mi se părea banal și evident.

Realizând io toate astea, m-am întors asupra părerii pe care o aveam despre live tweeting. Rămâneam tâmpită de cum oamenii care participă la conferințe (despre blogging, social media, start-ups, mobile bla bla) citează afirmații de o banalitate pălmuitoare și le dădeam unfollow (ce puteri avem și noi).

Când de fapt poate că revelațiile sunt mai subiective decât credeam. Ce se leagă de experiența ta într-un mod revelator, nu se lipește de a mea deloc sau e demult acolo.

Sau poate că n-am fost într-un grup omogen, cu oameni cu care să semăn (valori, cunoștințe comune). Dar cu cât ești mai bătrân, cu atât asta devine mai puțin probabil.

Oricum, interesant e punctul dintre deschiderea la părerile altora și îndoiala de sine. Cu toate că rareori disecând părerile ajungi să constați o opoziție pe același criteriu. Adică dacă mie nu mi-a plăcut X pentru că mi s-a părut fals, ție ți-a plăcut pentru că a făcut glume bune. Bine, tot o să ajungi la „ce contează mai mult, că e sincer sau că e amuzant?”, deci tot ajungi la opoziție. De valori, gen.

Și uite cum, în loc să ies, m-am scufundat mai mult.

Deci cum ar fi să existe niște displayuri subțiri care se pot atârna pe pereți și pe care să poți să schimbi imaginea când vrei. Imaginea poate să fie un tablou celebru sau fotografii sau cine știe ce.

Alte idei? Chiar vă rog, pentru mine lucrurile astea nu sunt atât de evidente.

Ăștia de la Buenos Aires, în schimb, au făcut ceva mai mișto decât display în mașini, i-au convins pe taximetriști de o chestie și i-au pus să vorbească despre asta:

Nu pot să zic că eram cea mai mare fană Amy, mai degrabă îmi plăcea muzica și de ea, dar nu-i dădeam atenție, nu știu cum să zic, nu m-am oprit să o cercetez. Acum, când a murit, m-am întristat. Mi-a fost foarte milă și drag. Un om care se distruge încet, nu se poate controla, e copleșit de viață, cântă foarte mișto muzică pe care o creează singur. Un om care se urăște pentru ce face până cum fizic nu prea mai are cum să se schimbe (cică avea deja un emfizem și probleme cu inima).

Asta e tragic. Conflictul sufletesc, pasiunile care macină, istoria personală, talentul, relațiile, astea compun un personaj tragic. Dacă vedeam povestea asta într-o piesă de teatru, probabil era mai ușor de digerat. Dar nu, așa e ceva exagerat, nu vrem să ne gândim la ce simțea ea pentru că noi suntem buni și raționali, ne e milă numai de oamenii care mor din cauze pe care nu le-au provocat. Ne e milă când nu e vina lor. Bună dimineața, Norvegia.

După cum știm că ar fi zis Stalin, moartea unui om e tragică, pe când moartea unui milion de oameni e o statistică. De obicei e un citat care susține fioroșenia lui Stalin, a apărut proiectat și la un concert Massive Attack, ha. Revoltător? Ipocriților. Poți empatiza cu povestea unui om, poți să simți disperarea lui, dar când e vorba de mai mulți oameni e altceva, îți pare rău așa în general, cumva abstract.

Nu ne plac sinucigașii. Ne enervează. Îi detestăm. De ce să nu fim triști de fiecare dată când cineva se sinucide și să ne pară rău de Amy? întreba un prieten. Pentru că despre ea știm mai multe decât despre ceilalți, necunoscuți. Ne putem conecta și ne simțim aproape pentru că îi știm muzica și pentru că s-a scris despre ea. De-aia unii dintre noi simt că e o poveste tragică și, ca la teatru, se simt mișcați. Insist, ca la teatru, nimeni nu pretinde ca suferă așa cum o face un prieten apropiat sau familia. Dar într-un fel înțeleg, e firesc să te aperi, să nu te lași mișcat, cine știe unde te împinge valul? Mai bine așa, să îți pui întrebări pe care le poți suporta, să trăiești sănătos, cu convingeri sănătoase.

Totodată, dacă am urmări modelele reușitei în plan social promovate de mass-media din România, am descoperi că indivizii prețuiți nu sunt cei ce se integrează în registrul excelenței, pe baza meritului, a muncii și a calităților personale, ci aceia care s-au descurcat (uneori dincolo de merit, muncă și calități personale!), dobândind o poziție publică (dar și materială!) privilegiată, adică au probat, în termenii neutri valoric ai rândurilor de mai sus, o inteligență socială remarcabilă.”

(Alin Gavreliuc, De la relațiile interpersonale la comunicarea socială, Polirom, 2006, p. 38)

Cartea are ca subiect orientarea în carieră și e scrisă pentru tinerii indeciși, care nu-și dau seama la ce se pricep  cel mai bine, ce îi atrage, ce îi motivează.

E o carte simplă, cursivă, frumoasă, relevantă. Face pe tot parcursul ei apel la filme – fiecare capitol începe cu un citat dintr-un film, sunt date exemple de comportament din scene de film. Asta pentru că autorul crede că tinerii învață mult din filme, e o metodă prin care ești confruntat cu probleme, dileme de viață și cu soluții posibile într-un timp foarte scurt și fără riscuri. De asemenea, Călătoria studentului are structura unui scenariu de film, urmând cartea lui Joseph Campbell, Hero’s Journey.

Găsiți Călătoria studentului și online, aici și aici, rămâne doar să aveți chef să o citiți.

Cum ce să încep. Hm. În primul rând, trebuie să ai un minim de interes/cunoștințe pe teme de management, marketing, comunicare dacă e să înțelegi despre ce vorbește autoarea, asta pentru că în carte nu există preocuparea de a prezenta baze teoretice care să susțină discursul. Nu e o carte academică, care să ia o teorie, să o verifice în practică pentru ca la final să o amendeze, să o ducă mai departe. Nu e nici o carte didactică, să-ți spună cum să faci branding, cu ce să începi și cu ce să termini.

Într-adevăr, e o carte care are o problemă de gen – nu prea știi în ce categorie să o așezi. E o carte de specialitate pentru că tratează un subiect de specialitate, dar stilul în care e scrisă o transformă mai degrabă într-un fel de… manifest.

E o carte care folosește experiența și rațiunea Anetei Bogdan pentru a promova importanța brandingului în România.

Experiența – autoarea povestește mult despre perioada în care s-a ocupat de brandul Connex și despre perioada antreprenoriatului – poveștile clienților Brandient. Nu e vorba de studii de caz cap-coadă, ci de apelul la experiența proprie relevantă pentru a-și susține afirmațiile.

Rațiunea – Aneta Bogdan judecă în cartea ei felul în care se face branding în România. Drintre aceste judecăți, majoritatea mi-au dat plăcerea aia de bine punctat, de „exact!”. Așa cum se simte că știe, autoarea spune o grămadă de chestii inteligente. Problema cu judecățile e că unele se transformă în zeflemea nemiloasă la adresa unor persoane. Persoanele sunt în general studenți, începători, consultanți de brand, uneori profesori, mai rar clienți. Nu se dau nume, e adevărat. Cred că mușcăturile astea dăunează cărții într-un fel. E o carte scrisă foarte personal, iar asta înseamnă că pentru unii cititori stilul e un avantaj, pentru unii un dezavantaj. (Eu am început-o de trei ori)

Buuun. Altceva. E o carte cu☺(happy faces) pe ici pe colo. N-am mai văzut emoticonul ăsta într-o carte până acum. Mi-am amintit că io l-am folosit prima oară în scris pe hârtie într-o teză la română în liceu.

Vocabular. Pentru cititorii cufundați în branding până în gât nu e probabil o problemă (din câte am constatat, e boală de industrie). Cartea e abundă în cuvinte care nu există, cele mai multe sunt englezisme (gen „endorsatorul”, „inspirant”, eternul „suport”, mai noul „e despre”). Interesant e că abundă și în cuvinte neaoș românești, cu mare putere de sugestie, care cel puțin mie îmi sunt tare simpatice, parcă le văd așa cum se retrag, uitate, spre beciurile limbii.

Ia să vedem ce scrie Aneta Bogdan în carte, despre carte:

„Cartea de față nu este una elegantă, deși mi-aș fi dorit să fie, este scrisă cu pasiune și încrâncenare și este o carte a unui pionierat unic, trăit și împărtășit de un grup foarte restrâns de oameni; câteva idei pot părea chiar excentrice, deși cred că ar fi mai bine să lăsăm timpul să le susțină sau nu.” (p. 24)

„Câte puțin din lucrurile pe care le-am aflat, le-am învățat, m-au intrigat, m-au bucurat până acum sunt în această carte, care nu este un ghid al egoului meu, ci mai degrabă umilul meu demers în a-mi arăta iubirea pentru ceea ce fac.” (p. 268)

Umilă sau nu, e o declarație de dragoste pentru branding.

E și PR pentru Brandient? Inevitabil.

E despre România? Da, în mod proaspăt și ascuțit.

Merită citită? Musai!

Țop, țop, țop, ar fi super.