Ce e tragic (și ce nu)

Azi am avut o dimineață supărătoare. Într-un obicei frumos cu cafea pe terasă în Cișmigiu s-a insinuat un subiect de actualitate, Amy Winehouse. Care a împărțit prietenii în două tabere, una „și-a făcut-o cu mâna ei, a meritat-o, a refuzat ajutorul, de ce nu empatizăm cu Norvegia” și alta „de ce dacă se droga și bea să nu ne pară rău că a murit, să nu ne fie milă de ea, de ce disprețuim oamenii slabi”. Io m-am ambalat fizic și psihic și m-am și simțit despărțită fundamental de oamenii din prima tabără. Uau, cum pot să fie așa? Între timp am relativizat puțin, o să mă mai gândesc la asta.

Nu pot să zic că eram cea mai mare fană Amy, mai degrabă îmi plăcea muzica și de ea, dar nu-i dădeam atenție, nu știu cum să zic, nu m-am oprit să o cercetez. Acum, când a murit, m-am întristat. Mi-a fost foarte milă și drag. Un om care se distruge încet, nu se poate controla, e copleșit de viață, cântă foarte mișto muzică pe care o creează singur. Un om care se urăște pentru ce face până cum fizic nu prea mai are cum să se schimbe (cică avea deja un emfizem și probleme cu inima).

Asta e tragic. Conflictul sufletesc, pasiunile care macină, istoria personală, talentul, relațiile, astea compun un personaj tragic. Dacă vedeam povestea asta într-o piesă de teatru, probabil era mai ușor de digerat. Dar nu, așa e ceva exagerat, nu vrem să ne gândim la ce simțea ea pentru că noi suntem buni și raționali, ne e milă numai de oamenii care mor din cauze pe care nu le-au provocat. Ne e milă când nu e vina lor. Bună dimineața, Norvegia.

După cum știm că ar fi zis Stalin, moartea unui om e tragică, pe când moartea unui milion de oameni e o statistică. De obicei e un citat care susține fioroșenia lui Stalin, a apărut proiectat și la un concert Massive Attack, ha. Revoltător? Ipocriților. Poți empatiza cu povestea unui om, poți să simți disperarea lui, dar când e vorba de mai mulți oameni e altceva, îți pare rău așa în general, cumva abstract.

Nu ne plac sinucigașii. Ne enervează. Îi detestăm. De ce să nu fim triști de fiecare dată când cineva se sinucide și să ne pară rău de Amy? întreba un prieten. Pentru că despre ea știm mai multe decât despre ceilalți, necunoscuți. Ne putem conecta și ne simțim aproape pentru că îi știm muzica și pentru că s-a scris despre ea. De-aia unii dintre noi simt că e o poveste tragică și, ca la teatru, se simt mișcați. Insist, ca la teatru, nimeni nu pretinde ca suferă așa cum o face un prieten apropiat sau familia. Dar într-un fel înțeleg, e firesc să te aperi, să nu te lași mișcat, cine știe unde te împinge valul? Mai bine așa, să îți pui întrebări pe care le poți suporta, să trăiești sănătos, cu convingeri sănătoase.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s