Oroarea și pofta de infinit

*urmează o altă serie de prostii generate de lipsa de cunoaștere*

Citesc o antologie de eseuri pe teme științifice, care dă cumva un raport despre starea cercetării în diverse ramuri ale științei. Cu toate că metafora ramurilor nu mai e chiar de actualitate, se împletesc astea ce n-ai văzut.

În fine, am ajuns la un eseu despre infinit și universul nostru, care cică e o bulă uniformă dilatată infinită într-un fundal vast și veșnic în expansiune. Sau așa ceva. Deja mă dor mai multe organe interne, necuprinsul ăsta îmi produce un disconfort teribil.

Gândindu-te la stilul științelor de a produce teorii tot mai mari și mai universal valabile, ai putea crede că universul e mai degrabă ordine decât haos, sau că dacă ți se pare haos încă n-ai formulat teoria și mai mare. Atunci ar trebui să existe legi și apropo de comportamentul oamenilor. Dar nu legi particulare, o teorie generală, care să le includă pe toate. Care sunt forțele care guvernează comportamentul? Și doar al nostru, nu și al animalelor.

Poate că e oroarea și pofta de infinit. Ne e frică de infinit și ne înconjurăm de pereți și de oameni pe care putem să-i atingem, adică de limite, dar când avem prea multe limite simțim că nu mai e loc de mișcare și trebuie să evadăm. Într-un loc în care ne vom face alte limite. Lucrăm mereu împotriva noastră. Încercând să păstrăm, distrugem. Dar până la urmă nu sună deloc ca ceva specific nouă. Și nici ca ceva care se poate folosi ca să funcționăm mai bine. Daaar spre deosebire de alte entități care urmează asemenea cicluri, pe noi chestia asta ne enervează.

Mă gândeam la un SF în care oamenii trăiesc în comunități mici, autosuficiente prin faptul că au exact câți indivizi e nevoie din fiecare tip. Și au pentru că există un sistem de predicții bazat pe informații genetice și de mediu, care îi calculează fiecărui individ șansele și îl repartizează în viața pe care are cele mai multe șanse să o împlinească. Toți pașii lui în scopul ăsta sunt prevăzuți și indicați pe măsură ce copilul crește. Cum calculele ar fi corecte, copilul chiar și-ar dori viața care i s-a repartizat. Dar ar fi el în stare să urmeze fiecare pas? Probabil că nu. Sau poate că da, poate că pașii ar fi proiectați în așa fel încât să dea iluzia de libertate sau s-ar reconfigura traseul. Cineva tot ar sparge matrixul.

Anunțuri

3 gânduri despre „Oroarea și pofta de infinit

  1. Care sunt forțele care guvernează comportamentul? Și doar al nostru, nu și al animalelor.

    S-ar părea totuși că nu suntem atât de diferiți de (alte) animale precum credeam inițial. :)

    Și cred că există legi, sociologia cu asta se ocupă la urma urmei.

  2. Te-ai gândit la o bucată din „Man of Steel” (fix așa era programată populația de pe planeta Krypton)! Următoarea idee de film să n-o mai scrii aici, e de turnat direct ;)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s