Maidanezi

În timpul ăsta trebuia să fac altceva, dar nici nu mă mai pot concentra și nici nu pot să mă fac că nu există, tăcând.

Am mai scris eu aici în 2011 despre maidanezi, o scrisoare deschisă adresată ONGurilor și o shiță de infrastructură care să folosească resursele iubitorilor de animale pentru rezolvarea prezenței maidanezilor în spațiul public.

Urmarea atunci a fost că m-am întâlnit cu o juristă de la FNPA care a zis să facem și apoi n-a mai dat niciun semn, cred că a vrut să-mi închidă gura mimând interesul. Apoi m-am concentrat pe revistă și n-am mai făcut nimic în sensul ăsta.

Da, normal că e groaznic că a fost omorât un copil. Drept consecință trebuie să omorâm toți câinii? Logica unora spune că da. Interesant cum „a omorât” raportat la copil e tragic, dar raportat a câini nu e. E moarte, nenică, realizați sensul cuvântului? Pe această temă, de citit articolul lui Laurențiu.

Soluția morții atrage  prin simplitate. Pare că se rezolvă imediat și gata, nu mai avem câini pe stradă. De ce credeți că abilitatea autorităților de a coordona și implementa o soluție variază în funcție de soluție? E mai simplu să-i aduni pe toți, să faci padocuri, să-i controlezi, strerilizezi, deparazitezi, cazezi 14 zile cu hrană & co, să ai program de vizitare și să faci formalități de adopție și eventual să-i eutanasiezi – sunt mai simple chestiile astea decât toate astea minus eutanasie? Nu. Sigur, s-ar putea să fie un pic mai simplu, pentru că nu vor respecta legea, așa cum au existat precedente și cum se tem ONGurile, și cum se întâmplă deja acum în Pallady, unde accesul ONGiștilor nu e permis.

Dacă problema e că umblă liberi pe străzi, atunci același rezultat (de dispariție a lor de pe străzi) se obține cu cazarea lor în padocuri, fără eutanasie. Dacă autoritățile ar fi de bună credință, s-ar putea face campanie de strângere de fonduri pentru întreținerea lor. Din păcate, nu e cazul, iar cei care nu au organ pentru moralitate vor să moară câinii. Pentru ei asta nu înseamnă nimic. Cum am aflat azi într-o discuție cu prietenii, dacă lovești un câine cu mașina pe stradă, de ce să te oprești? Ce poți să-i mai faci? Să-l muți din drum și să-ți acorzi un moment să-ți pară rău, aș zice eu. Dar dacă organul lipsește… degeaba vorbim.

Sunt foarte frustrată pentru că e o problemă de bune intenții și de competență și în cazul ăsta dacă ies în stradă ce rezolv? Se deșteaptă autoritățile dintr-odată, au o revelație, se transformă? Orice soluție ar exista, nu vor și nu sunt în stare s-o aplice.

Iar iubitorii de animale sharuiesc poze neactuale și horror, care isterizează oamenii fără să-i canalizeze spre o acțiune de natură să ușureze rezolvarea problemei. Și îi înțeleg, revolta față de cruzime e din stomac, nu din creier.

Legea dă dovadă de rea-credință și când toată informarea pe care o prevede cu privire la adopție constă în niște afișe la sediul centrelor de adopție. (forma pentru promulgare, în josul paginii http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=9033) Câtă vreme nu e o șansă reală pentru oameni să adopte, e un căcat.

Dacă problema n-ar fi de competență, ar fi putut să se uite la procedurile altor țări și pur și simplu să le copieze. Dar la ce bun când nu poți și nu vrei să faci?

Deci autoritățile varză, ongurile acționează, dar sunt necoordonate sau pur și simplu nu pot nici ele să schimbe caracterul autorităților, mai rămâne sectorul privat, care, de bine de rău, știe să urmărească un obiectiv când și-l pune în cap. Dracu, toate cărțile de business sunt pline de cuvântul „obiectiv”.

Ideea care mi-a venit weekendul trecut era să se repartizeze câinii maidanezi în cuști în rețeaua de benzinării, câte 3-5. Avantajele ar fi că:

  • sunt aproape de oameni, care pot veni să hrănească animalele, să-i plimbe dacă își lasă buletinul la casă, să-i adopte
  • e spațiu și lătratul n-are pe cine să deranjeze
  • reprezintă o soluție vizibilă și observabilă în orice moment
  • companiile au mecanisme eficiente de coordonare, training, proceduri

Dezavantajele sunt că:

  • am supraestimat în capul meu rețeaua – nu sunt câte îmi imaginam eu
  • nu cred că aceste companii și-ar asuma răspunderea pentru câini
  • nu se poate garanta implicarea oamenilor cu hrană + alte costuri
  • oamenii proști e posibil să lase pui în benzinării, ulterior, pentru că își consolează conștiința că îi lasă în siguranță

Bine, câtă vreme identifici riscurile, poți găsi soluții să le previi, să faci în așa fel încât fie să nu se întâmple ceva nasol, fie să ai mijloacele să rezolvi.

Dacă lanțurile de benzinării ar face asta ar avea un beneficiu de imagine și onoarea de a fi rezolvat un căcat vechi de sute de ani. Problemă mai stringentă care poate fi obiectul unei campanii de CSR nu există.

În fine, poate e o idee proastă, poate că n-am de ce să am încredere în companiile bazate pe petrol. Și totuși CSRul se întâmplă. Dar cine vrea să se lege la cap fără să-l doară? Ar trebui să ai cojones pentru asta. Și să-ți pese.

Un fel de disclaimer: Am adoptat mulți câini până acum, pe care i-am dus la țară. Am eutanasiat un câine pe care l-am găsit pe la FJSC prin parc, pentru că avea coloana ruptă. Am văzut-o pe bunica tăind gâtul unei găini și găina agonizând fără cap. Așa se face la țară. Iată că și în București și în alte orașe suntem la țară. Cam de-acolo sunt pentru mine cei care întreabă care e diferența între tăiatul porcului și omorâtul câinilor. Și nici lipsa de brutalitate (eutanasia) nu face lucrurile OK când nu vine în urma unor motive raționale – agresivitate, boală gravă, și poate, doar poate, niște luni în care câinele n-a fost adoptat în condițiile unei campanii naționale de informare.

Anunțuri

4 gânduri despre „Maidanezi

  1. Eu iubesc animalele din tot sufletul și totuși sunt de acord cu eutanasierea câinilor maidanezi. Pare absurd, dar nu e deloc așa. Hai să îți explic.

    În primul rând, vreau să îți spun că de mic am crescut înconjurat de maidanezi, erau cel puțin 10 pe lângă blocul în care locuiam. Îi consideram cei mai buni prieteni ai mei: mă jucam cu ei, le dădeam să mănânce, unii mă însoțeau prin oraș peste tot pe unde mergeam. Îi iubeam așa de mult încât, de multe ori, preferam să fiu în prezența câinilor decât să mă joc cu copiii de vârsta mea.

    Bineînțeles, uneori câinii deveneau agresivi. Dar niciodată față de mine, din contră, atacau alte persoane pentru a-mi demonstra mie devotamentul. Am văzut copii mușcați, am văzut bătrâni mușcați, am văzut pisici ale vecinilor sfârtecate. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, la momentul respectiv nu realizam gravitatea acestor fapte.

    Vreau să îți spun, însă, despre cele mai triste momente din viața mea de copil. Despre ceea ce simțeam când vedeam un câine pe care îl cunoșteam călcat de mașină. Sau otrăvit. Sau o cățea care a fătat puiuți mici și toți au murit din cauza copiilor răi care au „jucat” fotbal cu ei. Lucrurile astea se întâmplau atât de frecvent, încât încă de pe atunci mi-am dat seama că locul câinilor nu e pe stradă.

    O să repet încă o dată, ca să fie cât se poate de clar: câinii nu au ce căuta pe străzile orașelor. În primul rând pentru binele lor. Știi cum e să vezi un câine călcat de mașină, în agonie? Sau unul care „aleargă” pe loc pentru că a fost otrăvit? Un pui mic, strivit de cizma unui copil? Crede-mă, în momentele acelea aș fi preferat de o mie de ori ca acel câine să fi fost eutanasiat fără suferință. Niciunul din câinii cu care m-am împrietenit și de care m-am atașat în timpul copilăriei mele nu a murit de bătrânețe.

    Lucrul cel mai important este ca acești câini să nu mai stea pe stradă. Evident, preferabil este să fie adoptați. Dar hai să fim realiști, câți dintre ei pot într-adevăr să fie adoptați? Sterilizarea și eliberarea lor în stradă clar nu reprezintă o soluție. Păstrarea lor în adăposturi pe termen nedefinit e o variantă și mai rea. Crede-mă, cunosc psihologia unui câine, nimic nu e mai rău decât să îi ții închis pe vecie într-un spațiu de 1 metru pătrat.

    Singura soluție rațională e cea propusă acum cu strângerea lor de pe stradă și păstrarea lor în adăposturi pentru o perioadă limitată de timp în vederea adopției, iar dacă această eșuează, eutanasierea. E, evident, o soluție nefericită pentru că implică moartea multor câini, dar e mai bună decât celelalte variante și, cu siguranță, mult mai bună decât lăsarea lor pe stradă. Intervalul de 14 zile în care un câine poate fi adoptat pare rezonabil. Gândește-te că oricum câinii nu pot fi adunați toți deodată, întreg procesul de ridicare a lor de pe străzi va dura luni de zile. Împreună cu o campanie puternică de informare pentru a încuraja adopția a cât mai mulți câini în acest interval, soluția propusă poate să își atingă scopul: curmarea suferinței inutile a câinilor și a oamenilor.

  2. 1. Mulțumesc că ai răspuns, și atât de elaborat.
    2. Cum ziceam, nu există motive să crezi că autoritățile vor fi mai competente dacă se merge până la eutanasie.
    3. Legea nu prevede informare serioasă, deci de unde până unde să presupunem proactivitate din partea autorităților?
    4. Nu cred că viața unui câine în captivitate e mai rea decât moartea.
    5. Deși n-ai zis asta, sunt de acord că oamenii trebuie stimulați să adopte – asta ar face perioada limitată de timp. E și treaba noastră, nu numai a statului. Doar că, așa cum ziceam în 2011, unii pot adopta, alții pot dona bani, terenuri, timp, expertiză. Nimeni nu folosește organizat resursele astea.

  3. Intrebarea care ar merita pusa: intr-o tara in care par a nu exista suficinti bani pentru ca batrani si copii (institutionalizati sau nici macar…) sa traiasca decent,de unde o sa se gaseasca bani ca sa se institutionalizeze atatia caini vagabonzi?
    S-ar mai pute pune si altele, dar haideti sa gasim raspunsul rational la prima.

    • Da, e o întrebare, dar pe principiul ăsta n-o să investești niciodată în cultură, de exemplu, pentru că viața nimănui nu depinde de banii alocați la cultură. Sau educație. Nu? Toate domeniile astea concurează pentru resurse. Statul ia bani de la contribuabili și îi redistribuie. În funcție de cât de cu cap îi investești, vei consuma pe viitor mai mulți sau mai puțini. Pește vs undiță, de exemplu. Nu sunt decizii ușoare și toate sunt interdependente.
      Dar, de exemplu, e o chestie simplă și de bază în marketingul social: creează-mi condiții ușoare ca să fac ce-ți dorești tu, stat. Vrei să adopt? Trebuie să știu de unde, cu ce formalități, când. Și mai ales, să nu mă bată hingherii pe stradă după ce am adoptat http://www.rtv.net/caz-revoltator-in-capitala-o-femeie-a-fost-agresata-de-hingheri-video_97917.html#ixzz2f2YEZDEl

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s