Revelație

Revelația e următoarea: dacă vrei ca oamenii să-ți aprecieze produsul, trebuie să fie în primul rând ușor de evaluat.

Asta înseamnă că ce e complex/nou are din start șanse mai mici. De exemplu, produsele culturale – arta contemporană, unde trebuie să citești explicațiile, filmele de autor, etc. Bine, n-o fi ceva de nedepășit, dacă știi că e ceva de depășit :P

Alt exemplu mai profan: dacă pun o poză cu mâncare pe Facebook, o să primesc multe like-uri (toată lumea poate evalua estetic/culinar/implicarea mea emoțională), dacă pun un link la asta, n-o să obțin nimic. (haha, iată cum am băgat și un link în postare)

Tocirea

Soldatul mărşăluia, mărşăluia,
mărşăluia
până când
până la genunchi
piciorul
i se tocea, i se tocea
i se tocea
până când
trunchiul
până la coaste
i se tocea, i se tocea
i se tocea
până când
până la sprâncene orbea
orbea, orbea
până când
părul lui iarbă neagră era
iarbă neagră era, iarbă neagră era.
Un cal alb venea
şi o păştea
şi o păştea, şi o păştea.
I-ha-ha, i-ha
i-ha.

(Nichita Stănescu)

Oamenii îmi spun că mă invidiază pentru „viața boemă” pe care o am.

Aștept calul.

De ce viața merită trăită (discurs de 3 minute)

Viața merită trăită așa cum un bloc de piatră merită sculptat. Ca să spună ceva despre sculptor și să lase o amprentă în sufletul celor care văd sculptura.

Suntem artiștii propriei vieți. Instinctul nostru de artiști ne spune că viața merită trăită, nu avem nevoie să ni se dovedească asta.

Câteodată parcă ne pierdem acest instinct și ne trezim cu un bloc de piatră în fața noastră. Vedem bucăți de rocă adunate pe jos, sărite din piatră, o daltă. Dovezi că s-a muncit. Dar blocul n-are încă nicio formă, nu ne spune nimic. Și atunci ne apucă o frică. „Ce fac eu cu piatra mea, e deja amiază și nu seamănă cu nimic. Și când va veni seara n-o să mai văd și n-o să mai pot face nimic, o să stau singur cu blocul meu inform să-mi țină de urât și-apoi o să adorm și atunci chiar nu mai pot face nimic”.

Când apare frica asta, ne dăm un pas în spate și deschidem bine ochii. Și stăm așa și ne uităm la piatra noastră până vedem ceva. Pentru că noi oamenii avem facultatea asta supertare care ne permite să organizăm tot ce ne intră în cap. Amorful ne provoacă disconfort și vom tinde să-l interpretăm imediat ca să-l putem asimila, adică să-l putem controla. Așa că, revenind la piatra noastră, ne dăm un pas în spate, stăm și ne chiombim la ea până când vedem acolo o potențială formă. Și apoi începem să lucrăm. Apoi, e bine ca din când în când să ne mai depărtăm, să ne mai uităm, să ne asigurăm că se transformă după cum vrem noi.

Sau poate că tot cioplind dăm peste ceva acolo. O bucățică prețioasă ori o zonă sensibilă care se sfarâmă prea ușor. Atunci iar ne depărtăm și poate acum vedem altceva acolo, ne facem alt plan. Și tot așa.

Numai că nici piatra asta a noastră nu e tocmai piatră, uneori ni se pare fluidă, nu stă la sculptat. Par că se scurg și se contopesc într-un lac în care mai găsește-ți piatra dacă poți. Te trezești că vine unul și te-ntreabă „ce faci, domle, pe-aici curge piatra mea, ia dă-te mai încolo!” Sau altul îți zice „Cred că piatra asta care băltește aici era a dumitale, poftim”. Și te uiți la ea, o fi a ta, n-o fi, s-o iei sau s-o cauți în continuare pe-a ta?

Și-atunci trebuie să-ți cauți prietenii sau să cauți în tine și să-ți aduci aminte cum era piatra ta și așa o vei putea recunoaște și o vei găsi. Și iarăși va prinde formă sub privirea ta și va fi din nou solidă și controlabilă.

Și într-o zi îți dai seama că piatra ta e lumea întreagă, e tot universul cu toți oamenii din el, cu tot ce există și se întâmplă în el. Uau. Copleșitor. Pentru că e copleșitor, tindem să ne rezervăm o bucățică și să ne mărginim la a ne uita numai la ea în fiecare zi.

Oricum alegem să trăim – în mijlocul lumii mari sau în mijlocul lumii mici – cred că putem fi fericiți. Dacă avem încredere în noi și în lumea noastră.

Despre greșelile de exprimare și de ortografie

Mie mi se pare nedelicat să atragi atenția cuiva (care nu ți-e foarte apropiat) că a făcut o astfel de greșeală, sau să faci mișto de greșeala sa. Oamenii cărora le face plăcere să remarce greșelile altora și să-i corecteze se ascund uneori sub pretextul că fac educație, cum ar veni. Alții nu se ascund deloc și vor să-și dovedească superioritatea față de bietul vinovat sau să-l facă de râs în fața altor persoane.

Unora dintre cei care râd de greșelile altora li s-ar putea cu ușurință aplica zicala „râde ciob de oală spartă”. Oricum, niciunul dintre noi nu cred că poate pretinde că e în afara oricărei greșeli de exprimare sau scriere, mai ales în condiții de stres, grabă sau oboseală.

Și nu uitați că uneori aceste greșeli sunt intenționate și intră în stilul de exprimare al persoanei.

O observație în plus: io dacă mai aud gluma cu „succesuri” sar la atac!