curat

Mi-am dat seama, măi! Ce rost mai are un blog numit „ciorna” când eu am trecut totul pe curat prin croșetarea Revistei de Povestiri?

Un minirost s-ar putea să aibă. Pentru că undeva trebuie să poți să exprimi un punct de vedere personal. De vreun an am început să stau pe Facebook. Mă gândisem să întrețin mai bine legăturile de prietenie, să îi văd și eu, să mă vadă și ei. Dar e o capcană! Pe Facebook scriu cu așteptarea like-urilor (cine crede că nu face așa e un mincinos!). Și când dădeam să-i urmăresc, să văd ce îi mai preocupă, mă enervau share-urile de poze și multe prostii. Nu simt că pot să am relații sincere pe-acolo.

Oricum, de când cu revista, am trecut și eu printr-un proces de repersonalizare, să zicem așa. Cum se schimbă oamenii când pleacă la război, așa m-am schimbat și eu. Am devenit mai dură, mai directă, mai eficientă și mai eficace. Cât mai puține costuri, în termeni de timp și de efort, cât mai multe rezultate. Consecințele au fost diverse. Rezultate am avut – revista a înflorit. Din păcate, consecințele cu valoare opusă au fost că n-am putut să savurez asta! Și am neglijat dansul din legăturile cu prietenul, cu prietenii, cu mine.

Când mă uit înapoi nici nu-mi vine să cred câte s-au întâmplat anul trecut și cât ajutor am primit de la niște oameni față de care nu am exprimat niciodată clar, frumos, că știu, că simt, că sunt recunoscătoare. Când mă întreb ce i-a convins să facă asta îmi dau seama că e imposibil să fi fost eu, cred că a fost entuziasmul care iradiază din proiect și nucleul de prieteni vechi, inițial. Vechi, dar n-am avut grijă de ei :)

Și nici nu vreau să promit că voi avea de acum înainte. M-am săturat de rezoluții de comportament. O să o iau incremental, încercând măcar să cultiv o dispoziție bună și primitoare la mine. Că m-am săturat și de mood swings și de auto-învinovățiri și pedepsiri. O fi ceva de plăcut și la mine, o să încerc și eu să văd asta.

Reclame

Notă de subsol dintr-un articol (despre power of language, gen)

`In this context, it is worth mentioning the usual fascination of youth for the theater. Goethe, it will be remembered, thought of acting as an indispensable preparation for adult life (Wilhelm Meister). Theatrical acting is a vicarious freedom of acting control of a situation. Especially noteworthy of our attention here is that this control is gained merely by properly saying the right things. Perfect acting is a unique exercise in omnipotence; by infallible wielding of deference and demeanor, the actor is at one and the same time indisputed director. Those of us who have never performed theatrically have perhaps experienced the sheer power-control aspects of language in learning a foreign tongue. Facility in speaking a foreign language partakes somewhat of a kindred experience in psychotherapy: the individual may find that he is capable of utterances which usher others into appropriate complementary action; but which utterances, because they are new (and in a foreign tongue) he at first experiences as unreal and somewhat ego-alien. It is then that he can best „watch himself perform” and see in action the power aspects of language. When the utterances are finally reduced to habit, the self- critical and the acting individual becomes more fused. One’s first sojourn abroad may be a quasipsychotherapeutic exercise in freedom and power.`

(Ernest BECKER, „Socialization, Command of Performance and Mental Illness”, in The American Journal of Sociology, Vol. 67, No.5 (Mar., 1962), pp. 494-501)

Am remarcat-o și io p-asta cu limba străină, de-aia îmi place că am găsit-o și scrisă.

Științele sociale copilăresc

„În științele contemporane, cărțile sunt de obicei fie manuale, fie reflecții retrospective asupra unui aspect sau altuia al vieții științifice. Omul de știință care scrie o carte are mai multe șanse să-și strice decât să-și întărească reputația profesională. Numai în stadiile timpurii, preparadigmatice, ale dezvoltării diferitelor științe, cartea avea de obicei aceeași semnificație pentru reușita profesională pe care o are încă în alte domenii de creație. Și numai în acele domenii în care cartea continuă să fie (alături de articole sau fără ele) un vehicul al comunicării cercetărilor, direcțiile de profesionalizare sunt atât de vagi încât profanul mai poate spera să țină pasul citind lucrările originale ale practicienilor. Atât în matematici cât și în astronomie, rapoartele de cercetare au încetat încă din Antichitate să mai fie accesibile unui public de cultură generală. În dinamică, cercetarea a devenit la fel de ezoterică spre sfârșitul Evului Mediu […] În unele părți ale științelor sociale ele survin probabil în zilele noastre. Deși a devenit un obicei, și pe bună dreptate, să deplângem prăpastia tot mai largă care-l separă pe omul de știință profesionist de colegii săi din alte domenii, s-a dat prea puțină atenție relației esențiale dintre această prăpastie și mecanismele intrinseci evoluției științifice.”

(Thomas KUHN, Structura revoluțiilor științifice, Humanitas, București, 2008 (ed. originală 1962))

timpul

Johnny, saxofonist, spune:
„ – Treaba asta cu timpul e complicată, mă încolțește din toate părțile. Încep să realizez încetul cu încetul că timpul nu-i ca o pungă pe care o tot umpli. Vreau să zic că, chiar dacă-i schimbi conținutul, în pungă nu încape decât o anumită cantitate și basta. Vezi valiza de colo, Bruno? Încap în ea două costume și două perechi de pantofi. Ei bine, închipuie-ți acum că o golești și apoi pui din nou înăuntru cele două costume și cele două perechi de pantofi, și atunci observi că nu încap decât un costum și o pereche de pantofi. Dar partea cea mai bună nu-i asta. Partea cea mai bună vine atunci când îți dai seama că poți pune o prăvălie întreagă în valiză, sute și sute de costume, așa cum umplu eu timpul cu muzică ori de câte ori cânt. Muzica și ceea ce-mi trece prin gând când merg cu metroul.”
(Julio Cortazar, „Urmăritorul” in Armele secrete, Humanitas, București, 2007)