Astfel

Povestire pornind de la un cuvânt pe care am pus degetul la întâmplare – ideea lui T. O. Cuvântul de azi e „astfel”.

— Astfel am dobândit competențe de management de proiect, lucru în echipă, delegare, pe care le voi utiliza în cadrul companiei dumneavoastră.

Cele două pisici schimbară priviri și cea mai grasă vorbi.

— Prea stiff. Încearcă mai informal.

Sandu își frecă palmele de blugi, se plimbă prin sufragerie și reveni în fața lor, cu un zâmbet amabil.

— Pot să gătesc după rețete complexe, când am musafiri îi pun să toace mărunt ceapa, să călească usturoiul, să facă ce mai e de făcut, iar eu supraveghez scena și dau indicații când e nevoie.

Pisica subțire urmărea o pată de lumină pe covor. Pisica grasă mișcă din coadă privind-o fix. Ridică într-un final mustățile spre Sandu.

— Ești sincer, ești prost.

Sandu își scărpină un sfârc prin maieu.

— Nu vrei mai bine să te duci tu? În loc să mă încurajezi… Eu te las să mă muști noaptea de călcâi și tu nu mă susții deloc.

Pisica subțire sări la Sandu și i se atârnă de curea, înțepând cu ghearele pe unde apuca și mușcându-l de burtă.

Pisica grasă privea, cu capul într-o parte.

— E al zecelea interviu la care te duci. E ultima ta șansă. N-am mai mâncat catnip de 6 luni. Mai ții minte ce-am semnat când m-ai adoptat?

— Da.

— Mai știi ce se-ntâmplă dacă nu respecți clauzele contractului?

— Da.

— Atunci ce rahat facem aici? Hai, de la capăt, du-te-n hol, bate la ușă, apoi intri când zic eu.

 

Dot și antidot

Toate obiectele de genul feminin din jurul meu începuseră să dea lapte. Pe suprafața mesei creștea o pulbere fină de lapte. Când cotrobăiam prin geantă să scot un pix, degetele îmi înotau în lapte. Oalele din dulap se umpleau încet-încet, iar rafturile începeau să pârâie sub greutatea lor. Bluze nu mai puteam să port, iar dacă era să aleg un pulover, trebuia să îl țin separat printre blugi, în niciun caz în compania altor pulovere, să nu se contamineze de feminitate prin plural.

Când situația a devenit critică și vecina de jos s-a trezit inundată, am sunat la 112. Le-am explicat cum stătea treaba și m-au asigurat că vor trimite un echipaj.

Psihiatrul a bătut la ușă, când i-am deschis își scutura pumnul de picături de lapte.

I-am adus o ceașcă de cafea. Stropii se prelingeau pe pereții ceștii înăuntru, după câteva guri băutura era tot mai albă, până când a devenit albă de tot și a-nceput să se reverse.

What the fuck, a spus tânărul psihiatru.

Din cărțile din bibliotecă, șiroia lapte cu litere. Vreun citat trebuie să-l fi inspirat; sau poate că l-a stropit o poezie. În orice caz, mi-a zis:

Ar trebui să te muți de-aici,

Altfel n-ai decât să-ți umpli casa de pisici.

Mă atașasem de apartament, așa că l-am rugat să-mi scrie o rețetă pentru a doua variantă.

Când am rămas singură, m-am dus cu ea la Motanov și i-am zis:

N-ai decât să lingi tot ce-ai scornit aici! 

Poveste adevărată

Într-o zi, fusesem toată ziua plecată de-acasă. Când mă întorc, ușa întredeschisă. Intru. În sufragerie, nimeni. În dormitoare, nimeni. Ușa de la debara îmi atrage atenția. Mă duc acolo, inima îmi bate cam tare.

– Cine sunteți?

Sunt câțiva oameni care s-au făcut comozi în debaraua mea, mănâncă din borcane castraveciori murați, răsfoiesc jurnale, privesc desene apropiindu-le de bec.  Nu sunt mirați să mă vadă.

– Niște vizitatori.

– Și de ce-ati venit aici?

– Ne-a trimis Google.

– Pentru ce?

– Am vrut să știm mai multe despre pupeze și ne-a recomandat să venim aici, la tine.

– Aha. Și a meritat?

– N-a meritat.

– Poate măcar castraveciorii din borcane?

– Aștia da.

– Și mai stați?

– Nu, ne grăbim să găsim mai multe date despre pupeze, o să-ncercăm și la altcineva.

– Păi baftă. Să mai veniți pentru castraveciori.

Și au plecat.

Verso

Portretul unui contabil (profesorul Busuioc), Corneliu Baba, 1979

Verso

Te-oi fi întrebat și tu de ce preferă pictorii partea de sus părții de jos când e vorba să facă un portret. Consideră probabil că oamenii se deosebesc mai mult prin părțile de sus decât prin cele de jos. De exemplu, câți prieteni ți-ai putea recunoaște privindu-i numai de la mijloc în jos? Îmbrăcați poate după pantofi, dezbrăcați după tatuajul sau alunița de pe fund?
Că tot veni vorba de fund, să revenim la tabloul nostru, mai precis la domnul Busuioc.

Busuioc se prezentă în atelierul lui Baba cu o propunere neobișnuită.
– Un portret cu spatele, nud, de la fund în jos.
– Pooooftim? Om serios ești dumneata? Vrei să te țină minte lumea după fund?
– Exact.
– Și mă rog de ce crezi că fundul dumitale ar fi deosebit de altele și de unde ar ști cineva că e al dumitale?
– Asta o să vezi imediat (se întoarse cu spatele și începu să se desfacă la pantaloni).
– Domle, să nu cumva să te prind că… Alo! Oprește-te, omule, cum îți permiți!
Și deodată pictorul pufni în hohote de râs.
– E din naștere, domnule!
– Așa ceva, din naștere! Ai dreptate, domle, așa ceva trebuie să rămână, să dăinuie, să nu râdem numai noi, să râdă tot poporul șiiii și urmașii poporului!
– Deci ne-am înțeles, mă pictezi cum am zis?
– Și-așa.
– Cum adică?
– Adică și cum aveam eu de gând și cum vrei dumneata. În fond, tabloul are și față și verso, ca și dumneata. Pe față te pictez clasic, pân’ la brâu, cu mină gravă, respectabil, și pe verso cum ai zis.
– He he, fie și-așa. Chiar mai bine. S-a făcut.

Și uite-așa, timp de două săptămâni pictorul și modelul se întâlniră în fiecare seară pentru cele două portrete. La sfârșit, amândoi erau foarte mulțumiți de rezultat. Stăteau unul în fața celuilalt ținând între ei tabloul, fiecare admirând una dintre fețele lui, apoi întorceau tabloul și din nou erau mulțumiți.
La câteva zile după ce tabloul fu gata, tocmai când îl punea în ramă, Baba primi nefericita veste. Busuioc murise de atac de cord chiar în dimineața aceea. Toată ziua Baba fu trist gândindu-se la bietul Busuioc, care nici măcar n-apucase să vadă tabloul expus. Nici n-avuseseră timp să discute cu ce față să-l expună.

Până în ziua expoziției, Baba nu se hotărâse în niciun fel, așa că fu nevoit să ia o decizie spontană, înainte de deschidere.
– Îl punem în mijlocul sălii, nu pe perete, ci fixat în mijloc așa încât să se vadă și pe-o parte și pe cealaltă.
Zis și făcut.
Expoziția decurse bine, numai laude și chicoteli, era văzut ca un original, și cât curaj avea să expună așa ceva!
Toate bune și fumoase până în dimineața următoare, când se trezi la ușă cu doi indivizi. Tovarășe în sus, tovarășe în jos, partidul nu tolerează astfel de manifestări, morala publică, tovarășe, vă somăm
– Scăpați de verso!
– Cum domle… (Baba era holbat la maxim) cum să scap de verso?
– Treaba dumitale, tovarășe, ori distrugi tot tabloul ori îl răzuiești pe spate, îl vopsești în alb, scapi de verso cum vrei, dar dacă până mâine nu dispare, dispari dumneata!

Și uite-așa fu Baba nevoit să frece vopseaua de pe verso așa că fundul lui Busuioc se șterse și el, o dată cu particularitatea lui hilară, pe care n-o s-o afli niciodată, sau poate doar dacă întrebi pe cineva care a fost la expoziție în ’79.

Și-am încălecat pe-o șa / Și v-am spus părerea mea.

Tabloul „Portretul unui contabil (profesorul Busuioc)” poate fi vazut in perioada aceasta la Galeriile le arta Artmark. Aceasta poveste a fost scrisa pentru a participa la concursul organizat de Dgeneration.

(Concursul consta în scrierea unui text amuzant despre unul dintre tablourile Galeriei Artmark.)

Așteptându-l pe curier

M-am apucat să parafrazez (sau să rescriu, naiba știe ce-am făcut) mai multe versuri de muzică ușoară sau poezie ușoară. După cum urmează și după cum am scris pe twitter până n-a mai încăput.

un curier / și doar atât / un curier / nimic mai mult / un curier e tot ce vreau de la tine

***

un curier / se legăna / pe o pânză de păianjen / și fiindcă ea / nu se rupea / a mai chemat un curier / dar el n-a venit.

***

 vezi, rândunelele cum vin, / se scutură ploaia din pin / mă enervez și tu nu știi – / de ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?  

 ***

adânc în mină a coborât / un tânăr curier / și-a luat de-acolo doar atât / un ghiocel stingher

***

 

Ptiu ptiu pfi,
Curier gri,
Nu credeam că n-o să vii.

A trecut o săptămână,

Și coletul cu smântână

Nu ajunge la stăpână.
Stau așa cuminte-n casă
Așteptându-te c-o coasă

Că eu n-am răbdare multă:

Te aștept cu o insultă

Și cu două palme dure

Abia culese din pădure.

 

Oare nu găsești tu strada?

Te-a prins undeva zăpada?

Ești o Ana lu Manole

Te-aș înveli în staniole

Cu marmota ucigașă

Prietena mea borfașă

Și te-aș pune la cuptor

Ca în orice film horrór.

Ptiu ptiu pfi,
Curier gri,
Tare-s mică și turbată.

 

 

poveste cu toc

A fost odata o iubita cu pantofi rosii. Ea mergea pe balustrade si pe balcoane, pe cai ferate, pe schele si, in general, pe limita. Nu privea decat inainte si nu vedea decat inapoi. Mergea pe marginea sufletului ei si spera sa cada din el in sufletul altcuiva.

Intr-o zi, plimbandu-se pe acoperisul casei ei, s-a gandit ca ar fi mai placut sa-si scoata pantofii rosii si sa simta acoperisul fierbinte sub talpi. Si-a pus pantofii deoparte, a facut un pas, a alunecat si a cazut. Ca prin miracol, a aterizat pe o trambulina albastra, proaspat plantata acolo de un individ elastic.

– Sufletul tau e o trambulina.

– Pantofii tai sunt rosii.

– Dar au ramas acolo, pe acoperis.

– Acolo stau pantofii rosii de obicei. Priveste!

Pe acoperisurile caselor din jur se vedea cate o pereche de pantofi rosii, cuminti si bine conturati.

– Dar nu mai vad nici o trambulina.

– Deocamdata numai tu ai cazut.

Au plecat tinandu-se de mana si s-au asezat frumos pe o bancuta.

– O sa stam aici sa vedem cum ploua cu iubite si cum apar trambulinele sa le prinda in brate. Sa stam cuminti, sa ne bucuram, sa privim din mijloc ce se-ntampla la margine. Si sa ramanem in mijloc, pentru ca l-am gasit.