see the muscles working, cum zic unii

Se pare că scriu pe blog doar după ce mă tund. De data asta un fel de bob, îmi place.

În ultimii 3 ani și în curând 4, m-am zgâriat iar și iar prin hățiș. Și am avut destule șocuri. Din care am ieșit cu o colecție de 16 reviste de proză scurtă, câteva relații de încredere, mulți oameni pe care un motan i-a făcut să sclipească pe la ochi, niște creatori care sunt acum mai buni și fără să fiu un cost pentru vreun angajator. Am găsit un mecanism automat prin care cineva drag să-și plătească un credit lung. În perioada asta, susțin un mediu plăcut în celula de bază a societății. Sunt mulțumită (lasă, că mă ține puțin).

Treaba mea e să fac cât mai mult din ce pot și consider important. Un lucru din categoria de mai sus mi s-a părut ăsta:

Colectiv delivery poster mic

Dacă puteți și considerați important, angajați-vă la un join!

Oamenii sunt puternici și faptele lor contează. Luați ca dovadă tot ce e negativ, dacă vă e mai ușor :)). Puterea crește cu antrenamentul, pe plus sau pe minus, cum o folosiți.

Morcov

În salonul pentru mămici am găsit o fetiță care răsturnase sacul cu jucării și alesese morcovii de pluș.

– Cine mănâncă morcovi? o întreabă mama salonului.

– Iepurii.

– Doar iepurii?

– Da.

– Deci noi toți suntem iepuri.

Coafeza vine și mă așază pe scaun. E gravidă. Mă tunde, am așteptări mici și mi le împlinește. Îmi vine ideea să mă vopsesc. Aleg un blond și îmi zice că are nuanțe roșiatice. Asta e tot ce nu vreau, hai să alegem altul, care n-are. Alegem altul, promite că n-are. Își pune șorțuleț, mănuși și mai ales mască, să nu inhaleze amoniacul. Amestecă vopseaua în ceea ce mi se pare un mic joben mov de plastic, trece puțin timp, se scuză și fuge. Mă gândesc că vomită.

Afară plouă. Propoziții simple.

– Unde e mami?

– Se epilează.

Aștept să-ntrebe, dar nu-ntreabă.

Vine altă fată. Ele sunt multe și ies de undeva din spate. Își aduce o oglindă cu picior și începe să-și stoarcă puncte albe, negre, roșii, pe față.

– E bine să fie porii deschiși.

– Vreau să-i fac și eu lui Mihai, dar cum să-l bag la aburi? Face duș cu apă rece.

– Bagă-l în baie după ce ieși tu.

– L-am băgat o dată în cadă și n-a stat, a zis că e prea fierbinte și i se face rău.

Mă pișcă vopseaua dar nu zic nimic. Îmi amintesc învățăminte: nu e bine să te vopsești dacă ți-ai dat cu henna și nu e bine să te vopsești dacă ești la ciclu. Nu e bine ce fac.

Am mult de așteptat. Scot chitanțierul din geantă și rup foile roz, să le duc la contabilă. Răspund la un sms. Îi trimit un sms fatalist lui T. Mă uit cum plouă. Citesc afișele din salon. Mă gândesc că transpir. Mă uit la cum sunt tunse și vopsite coafezele. Mă uit la mine. Mă uit la ce cred ele despre mine. 45 de minute de uitat.

Mă duce la spălat. Pe perete scrie „Interzis bărbaților. Ești sexy și încrezătoare. Etc etc”. N-apuc să citesc tot, dar apreciez. O fată își face mani pedi. Poate să ia hepatită, mă gândesc.

Coafeza mea îmi strânge capul în prosop și îi spun că, în fond

– Dacă tot plouă, mai bine nu mă mai usuci.

– Ba da, măcar să vezi culoarea.

Nu vreau să o jignesc și văd culoarea. Portocaliu.

Mă usucă, ne simțim prost și ne mințim „nu e chiar portocaliu”.

– Ai o pungă de gunoi? Mi-o pun pe cap, să nu mă plouă.

Parfumul rozelor ce mor

Două doamne în vârstă, una vizibil mai doamnă decât cealaltă, în autobuz. Eu citeam povestirile lui Florin Iaru, așa că n-am ascultat decât la început și la sfârșit, că mi se părea că-l trădez pe Iaru, dacă ce aud mă prinde mai tare.

– Am întrebat-o de ce n-a plecat din țară după Revoluție și mi-a zis că i-a fost frică.

– De ce să-i fie frică?

– Păi ea lucrase cu toți. (spune mai multe nume) Și ai văzut că dup-aia toți au murit, unul după altul, din greșeală…

[…] Una vorbea, cealaltă se uita pe geam, prin autobuz, era cu mintea în altă parte și m-am întrebat dacă pe prima o deranjează. O deranja. Din când în când îi mai spunea „Auzi?” sau îi punea mâna pe braț.

– Erau acolo o mulțime de cărți de beletristică. Le-au aruncat pe toate.

– Păi ce să mai facă cu ele?

– Cum ce să facă cu ele?! Asta-i bună. Eu le-am zis, pe-ale mele nu le aruncă. După ce mor eu, să facă ce vor. (pauză) I-am dat cadou fiică-mii de ziua ei cartea aia, Rusia lui Putin, scrisă de jurnalista pe care au omorât-o, Politkovskaia. Nu cred c-a citit-o. Ia s-o caut. (pauză) Da’ ce-ți spun eu ție, că tu ești lemn! Nepoată de ministru…

Cum se face praf o noapte

Premiza: când știu că trebuie să mă trezesc dimineața devreme, nu mai pot să adorm. Mâine dimineață vreau să mă duc la „cafeaua de joi” sau „pauza V”, V de la Vasile, un obicei săptămânal cu prieteni. Deci nu pot să adorm. Când nu pot să adorm, apar întrebările.

Cum pot să promovez atelierul de scriere creativă pentru copii? Cum pot să fac ceva util promovând în același timp atelierul? Ce ar fi util să aflăm despre educație, în special în domeniul literaturii? Cine ar fi un partener interesat de acest ceva util? Undeva printre întrebările astea a apărut ideea unui sondaj printre părinții copiilor de gimnaziu, în parteneriat cu un blog potrivit, cu interes dovedit.

Ce ne interesează să investigăm prin sondaj? Ce întrebări punem ca să aflăm x, y, z? Aici întrebările pentru părinți au venit înaintea temelor de investigat, apoi au mai venit și după ce le-am fixat. Temele ar fi: atitudinea copiilor față de ora de română și de literatură, criteriile de evaluare a copiilor la oră, deprinderi și metode dorite și preferate de părinți și legătura cu succesul copiilor, interesele copiilor și activitățile extracuriculare, implicarea părinților în educație, motive și percepții.

Alte neliniști: Să băgăm și partea de gramatică în joc? Ce e relevant să știm despre părinții care răspund? Până când ar trebui să răspundă? Câte răspunsuri ar trebui să avem? Dacă e prea lung sondajul?

Și altele: să pornesc calculatorul să transcriu tot? Deci chiar nu mă mai culc? Nu mai bine mă gândeam iar de ce naiba le place oamenilor Whiplash și adormeam după vreo oră, ca aseară? Oare Whiplash m-a făcut să mă bântuie acuma educația?

Măcar n-a trecut timpul degeaba! Ia să povestesc despre cum a trecut. Dar ce aș face-o? Unde să scriu? Ce o să zică mama când o să citească postarea asta? Și, pentru că noaptea gândurile patinează în cerc, o să mai ajung la cafeaua de joi? E 5 jumate, aud autobuze.

O viziune

Un fel de parc Alice în Țara Minunilor, de weekend. La intrare te întâmpină o pancartă pe care scrie

„Who the fuck is Alice?

You are.”

Pentru că vizitatorii parcului sunt în rolul explorator al lui Alice.

Intri în parc și te întâmpină The White Rabbit, adică Dominique, cu taioraș și umbrelă și ochelari, un ceas cu lanț și dispoziția ei naturală, agitată. Trage de tine să avansezi mai repede prin parc, dintr-un punct în altul, pentru că se face târziu, n-avem timp.

Într-un copac se află Cheshire Cat, interpretat de Motanov. Te urci lângă el și faceți împreună antrenamente de imaginație.

Pe o ciupercă mare stă The Caterpillar, adică Vasile. Fumează narghilea, e rotund și poți să te sui pe ciupercă lângă el să stați de vorbă, e un bun ascultător și sfătuitor. Îi poți spune Tata Omida. Va alterna rolul cu mama Magda, eminamente coach.

Din loc în loc sunt simulate mese de poker, adică în loc de postav și mese e iarba din parc. Se joacă poker, blackjack și alte chestii mai puțin condamnabile, cu cărți de joc.

Prin parc se plimbă haotic The Mad Hatter, adică Traiu, pentru că și el cântă și compune poezii tâmpite. El poate fi acuzat de vizitatori de orice li se pare potrivit, iar la finalul zilei îl decapităm. Adică ne dorim, dar nu reușim, că așa e și în carte.

Seara la 6 pm facem Tea Party, unde se adună toate personajele și toți vizitatorii. Vorbim în ghicitori și spunem prostii până se face noapte și ne luptăm cu țânțarii.

*** CEVA FIN ***

Maidanezi

În timpul ăsta trebuia să fac altceva, dar nici nu mă mai pot concentra și nici nu pot să mă fac că nu există, tăcând.

Am mai scris eu aici în 2011 despre maidanezi, o scrisoare deschisă adresată ONGurilor și o shiță de infrastructură care să folosească resursele iubitorilor de animale pentru rezolvarea prezenței maidanezilor în spațiul public.

Urmarea atunci a fost că m-am întâlnit cu o juristă de la FNPA care a zis să facem și apoi n-a mai dat niciun semn, cred că a vrut să-mi închidă gura mimând interesul. Apoi m-am concentrat pe revistă și n-am mai făcut nimic în sensul ăsta.

Da, normal că e groaznic că a fost omorât un copil. Drept consecință trebuie să omorâm toți câinii? Logica unora spune că da. Interesant cum „a omorât” raportat la copil e tragic, dar raportat a câini nu e. E moarte, nenică, realizați sensul cuvântului? Pe această temă, de citit articolul lui Laurențiu.

Soluția morții atrage  prin simplitate. Pare că se rezolvă imediat și gata, nu mai avem câini pe stradă. De ce credeți că abilitatea autorităților de a coordona și implementa o soluție variază în funcție de soluție? E mai simplu să-i aduni pe toți, să faci padocuri, să-i controlezi, strerilizezi, deparazitezi, cazezi 14 zile cu hrană & co, să ai program de vizitare și să faci formalități de adopție și eventual să-i eutanasiezi – sunt mai simple chestiile astea decât toate astea minus eutanasie? Nu. Sigur, s-ar putea să fie un pic mai simplu, pentru că nu vor respecta legea, așa cum au existat precedente și cum se tem ONGurile, și cum se întâmplă deja acum în Pallady, unde accesul ONGiștilor nu e permis.

Dacă problema e că umblă liberi pe străzi, atunci același rezultat (de dispariție a lor de pe străzi) se obține cu cazarea lor în padocuri, fără eutanasie. Dacă autoritățile ar fi de bună credință, s-ar putea face campanie de strângere de fonduri pentru întreținerea lor. Din păcate, nu e cazul, iar cei care nu au organ pentru moralitate vor să moară câinii. Pentru ei asta nu înseamnă nimic. Cum am aflat azi într-o discuție cu prietenii, dacă lovești un câine cu mașina pe stradă, de ce să te oprești? Ce poți să-i mai faci? Să-l muți din drum și să-ți acorzi un moment să-ți pară rău, aș zice eu. Dar dacă organul lipsește… degeaba vorbim.

Sunt foarte frustrată pentru că e o problemă de bune intenții și de competență și în cazul ăsta dacă ies în stradă ce rezolv? Se deșteaptă autoritățile dintr-odată, au o revelație, se transformă? Orice soluție ar exista, nu vor și nu sunt în stare s-o aplice.

Iar iubitorii de animale sharuiesc poze neactuale și horror, care isterizează oamenii fără să-i canalizeze spre o acțiune de natură să ușureze rezolvarea problemei. Și îi înțeleg, revolta față de cruzime e din stomac, nu din creier.

Legea dă dovadă de rea-credință și când toată informarea pe care o prevede cu privire la adopție constă în niște afișe la sediul centrelor de adopție. (forma pentru promulgare, în josul paginii http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=9033) Câtă vreme nu e o șansă reală pentru oameni să adopte, e un căcat.

Dacă problema n-ar fi de competență, ar fi putut să se uite la procedurile altor țări și pur și simplu să le copieze. Dar la ce bun când nu poți și nu vrei să faci?

Deci autoritățile varză, ongurile acționează, dar sunt necoordonate sau pur și simplu nu pot nici ele să schimbe caracterul autorităților, mai rămâne sectorul privat, care, de bine de rău, știe să urmărească un obiectiv când și-l pune în cap. Dracu, toate cărțile de business sunt pline de cuvântul „obiectiv”.

Ideea care mi-a venit weekendul trecut era să se repartizeze câinii maidanezi în cuști în rețeaua de benzinării, câte 3-5. Avantajele ar fi că:

  • sunt aproape de oameni, care pot veni să hrănească animalele, să-i plimbe dacă își lasă buletinul la casă, să-i adopte
  • e spațiu și lătratul n-are pe cine să deranjeze
  • reprezintă o soluție vizibilă și observabilă în orice moment
  • companiile au mecanisme eficiente de coordonare, training, proceduri

Dezavantajele sunt că:

  • am supraestimat în capul meu rețeaua – nu sunt câte îmi imaginam eu
  • nu cred că aceste companii și-ar asuma răspunderea pentru câini
  • nu se poate garanta implicarea oamenilor cu hrană + alte costuri
  • oamenii proști e posibil să lase pui în benzinării, ulterior, pentru că își consolează conștiința că îi lasă în siguranță

Bine, câtă vreme identifici riscurile, poți găsi soluții să le previi, să faci în așa fel încât fie să nu se întâmple ceva nasol, fie să ai mijloacele să rezolvi.

Dacă lanțurile de benzinării ar face asta ar avea un beneficiu de imagine și onoarea de a fi rezolvat un căcat vechi de sute de ani. Problemă mai stringentă care poate fi obiectul unei campanii de CSR nu există.

În fine, poate e o idee proastă, poate că n-am de ce să am încredere în companiile bazate pe petrol. Și totuși CSRul se întâmplă. Dar cine vrea să se lege la cap fără să-l doară? Ar trebui să ai cojones pentru asta. Și să-ți pese.

Un fel de disclaimer: Am adoptat mulți câini până acum, pe care i-am dus la țară. Am eutanasiat un câine pe care l-am găsit pe la FJSC prin parc, pentru că avea coloana ruptă. Am văzut-o pe bunica tăind gâtul unei găini și găina agonizând fără cap. Așa se face la țară. Iată că și în București și în alte orașe suntem la țară. Cam de-acolo sunt pentru mine cei care întreabă care e diferența între tăiatul porcului și omorâtul câinilor. Și nici lipsa de brutalitate (eutanasia) nu face lucrurile OK când nu vine în urma unor motive raționale – agresivitate, boală gravă, și poate, doar poate, niște luni în care câinele n-a fost adoptat în condițiile unei campanii naționale de informare.