Cum se face praf o noapte

Premiza: când știu că trebuie să mă trezesc dimineața devreme, nu mai pot să adorm. Mâine dimineață vreau să mă duc la „cafeaua de joi” sau „pauza V”, V de la Vasile, un obicei săptămânal cu prieteni. Deci nu pot să adorm. Când nu pot să adorm, apar întrebările.

Cum pot să promovez atelierul de scriere creativă pentru copii? Cum pot să fac ceva util promovând în același timp atelierul? Ce ar fi util să aflăm despre educație, în special în domeniul literaturii? Cine ar fi un partener interesat de acest ceva util? Undeva printre întrebările astea a apărut ideea unui sondaj printre părinții copiilor de gimnaziu, în parteneriat cu un blog potrivit, cu interes dovedit.

Ce ne interesează să investigăm prin sondaj? Ce întrebări punem ca să aflăm x, y, z? Aici întrebările pentru părinți au venit înaintea temelor de investigat, apoi au mai venit și după ce le-am fixat. Temele ar fi: atitudinea copiilor față de ora de română și de literatură, criteriile de evaluare a copiilor la oră, deprinderi și metode dorite și preferate de părinți și legătura cu succesul copiilor, interesele copiilor și activitățile extracuriculare, implicarea părinților în educație, motive și percepții.

Alte neliniști: Să băgăm și partea de gramatică în joc? Ce e relevant să știm despre părinții care răspund? Până când ar trebui să răspundă? Câte răspunsuri ar trebui să avem? Dacă e prea lung sondajul?

Și altele: să pornesc calculatorul să transcriu tot? Deci chiar nu mă mai culc? Nu mai bine mă gândeam iar de ce naiba le place oamenilor Whiplash și adormeam după vreo oră, ca aseară? Oare Whiplash m-a făcut să mă bântuie acuma educația?

Măcar n-a trecut timpul degeaba! Ia să povestesc despre cum a trecut. Dar ce aș face-o? Unde să scriu? Ce o să zică mama când o să citească postarea asta? Și, pentru că noaptea gândurile patinează în cerc, o să mai ajung la cafeaua de joi? E 5 jumate, aud autobuze.

Anunțuri

O viziune

Un fel de parc Alice în Țara Minunilor, de weekend. La intrare te întâmpină o pancartă pe care scrie

„Who the fuck is Alice?

You are.”

Pentru că vizitatorii parcului sunt în rolul explorator al lui Alice.

Intri în parc și te întâmpină The White Rabbit, adică Dominique, cu taioraș și umbrelă și ochelari, un ceas cu lanț și dispoziția ei naturală, agitată. Trage de tine să avansezi mai repede prin parc, dintr-un punct în altul, pentru că se face târziu, n-avem timp.

Într-un copac se află Cheshire Cat, interpretat de Motanov. Te urci lângă el și faceți împreună antrenamente de imaginație.

Pe o ciupercă mare stă The Caterpillar, adică Vasile. Fumează narghilea, e rotund și poți să te sui pe ciupercă lângă el să stați de vorbă, e un bun ascultător și sfătuitor. Îi poți spune Tata Omida. Va alterna rolul cu mama Magda, eminamente coach.

Din loc în loc sunt simulate mese de poker, adică în loc de postav și mese e iarba din parc. Se joacă poker, blackjack și alte chestii mai puțin condamnabile, cu cărți de joc.

Prin parc se plimbă haotic The Mad Hatter, adică Traiu, pentru că și el cântă și compune poezii tâmpite. El poate fi acuzat de vizitatori de orice li se pare potrivit, iar la finalul zilei îl decapităm. Adică ne dorim, dar nu reușim, că așa e și în carte.

Seara la 6 pm facem Tea Party, unde se adună toate personajele și toți vizitatorii. Vorbim în ghicitori și spunem prostii până se face noapte și ne luptăm cu țânțarii.

*** CEVA FIN ***

Dot și antidot

Toate obiectele de genul feminin din jurul meu începuseră să dea lapte. Pe suprafața mesei creștea o pulbere fină de lapte. Când cotrobăiam prin geantă să scot un pix, degetele îmi înotau în lapte. Oalele din dulap se umpleau încet-încet, iar rafturile începeau să pârâie sub greutatea lor. Bluze nu mai puteam să port, iar dacă era să aleg un pulover, trebuia să îl țin separat printre blugi, în niciun caz în compania altor pulovere, să nu se contamineze de feminitate prin plural.

Când situația a devenit critică și vecina de jos s-a trezit inundată, am sunat la 112. Le-am explicat cum stătea treaba și m-au asigurat că vor trimite un echipaj.

Psihiatrul a bătut la ușă, când i-am deschis își scutura pumnul de picături de lapte.

I-am adus o ceașcă de cafea. Stropii se prelingeau pe pereții ceștii înăuntru, după câteva guri băutura era tot mai albă, până când a devenit albă de tot și a-nceput să se reverse.

What the fuck, a spus tânărul psihiatru.

Din cărțile din bibliotecă, șiroia lapte cu litere. Vreun citat trebuie să-l fi inspirat; sau poate că l-a stropit o poezie. În orice caz, mi-a zis:

Ar trebui să te muți de-aici,

Altfel n-ai decât să-ți umpli casa de pisici.

Mă atașasem de apartament, așa că l-am rugat să-mi scrie o rețetă pentru a doua variantă.

Când am rămas singură, m-am dus cu ea la Motanov și i-am zis:

N-ai decât să lingi tot ce-ai scornit aici! 

Replică

Fernando Pessoa, fragment dintr-o scrisoare de răspuns unui critic care a scris defavorabil despre volumul său de poezii, în 1935.

„Mai întâi de toate, vreau să vă asigur că eu nu voi vedea niciodată „alte rațiuni” în orice ați putea scrie despre mine, chiar dacă ar fi să mă dezaprobați. Sunt unul dintre puținii poeți portughezi care nu și-au decretat propria infailibilitate și care nu iau orice critică li s-ar putea face drept crimă de lez-divinitate. De altfel, oricare ar fi ele defectele mele mentale, nu există la mine nici o tendință de manie a persecuției. În afară de asta, cunosc deja suficient independența dumneavoastră intelectuală, independență pe care, îngăduiți-mi să v-o spun, o apreciez și o aprob cât se poate de mult. Nu mi-am propus niciodată să fiu un Maestru sau un Șef-Maestru, întrucât nu am talent pedagogic și nici nu știu dacă aș avea ceva de predat cuiva; Șef, întrucât nu știu să gătesc nici cel puțin o omletă.” (…) Opera poetică, Humanitas Fiction, 2012

Reprodus aici pentru abordare, modestie, umor, stil. Îmi imaginez că un autor din epoca noastră confruntat cu o asemenea situație de critică defavorabilă, ar fi răspuns exact pe dos – încercând să atace legitimitatea criticului, aducând dovezi pentru meritele sale ca scriitor, încercând să fie cât mai spectaculos în răspuns și publicându-și replica pe internet, nu adresând-o destinatarului de drept.

Revelație

Revelația e următoarea: dacă vrei ca oamenii să-ți aprecieze produsul, trebuie să fie în primul rând ușor de evaluat.

Asta înseamnă că ce e complex/nou are din start șanse mai mici. De exemplu, produsele culturale – arta contemporană, unde trebuie să citești explicațiile, filmele de autor, etc. Bine, n-o fi ceva de nedepășit, dacă știi că e ceva de depășit :P

Alt exemplu mai profan: dacă pun o poză cu mâncare pe Facebook, o să primesc multe like-uri (toată lumea poate evalua estetic/culinar/implicarea mea emoțională), dacă pun un link la asta, n-o să obțin nimic. (haha, iată cum am băgat și un link în postare)

Maidanezi

În timpul ăsta trebuia să fac altceva, dar nici nu mă mai pot concentra și nici nu pot să mă fac că nu există, tăcând.

Am mai scris eu aici în 2011 despre maidanezi, o scrisoare deschisă adresată ONGurilor și o shiță de infrastructură care să folosească resursele iubitorilor de animale pentru rezolvarea prezenței maidanezilor în spațiul public.

Urmarea atunci a fost că m-am întâlnit cu o juristă de la FNPA care a zis să facem și apoi n-a mai dat niciun semn, cred că a vrut să-mi închidă gura mimând interesul. Apoi m-am concentrat pe revistă și n-am mai făcut nimic în sensul ăsta.

Da, normal că e groaznic că a fost omorât un copil. Drept consecință trebuie să omorâm toți câinii? Logica unora spune că da. Interesant cum „a omorât” raportat la copil e tragic, dar raportat a câini nu e. E moarte, nenică, realizați sensul cuvântului? Pe această temă, de citit articolul lui Laurențiu.

Soluția morții atrage  prin simplitate. Pare că se rezolvă imediat și gata, nu mai avem câini pe stradă. De ce credeți că abilitatea autorităților de a coordona și implementa o soluție variază în funcție de soluție? E mai simplu să-i aduni pe toți, să faci padocuri, să-i controlezi, strerilizezi, deparazitezi, cazezi 14 zile cu hrană & co, să ai program de vizitare și să faci formalități de adopție și eventual să-i eutanasiezi – sunt mai simple chestiile astea decât toate astea minus eutanasie? Nu. Sigur, s-ar putea să fie un pic mai simplu, pentru că nu vor respecta legea, așa cum au existat precedente și cum se tem ONGurile, și cum se întâmplă deja acum în Pallady, unde accesul ONGiștilor nu e permis.

Dacă problema e că umblă liberi pe străzi, atunci același rezultat (de dispariție a lor de pe străzi) se obține cu cazarea lor în padocuri, fără eutanasie. Dacă autoritățile ar fi de bună credință, s-ar putea face campanie de strângere de fonduri pentru întreținerea lor. Din păcate, nu e cazul, iar cei care nu au organ pentru moralitate vor să moară câinii. Pentru ei asta nu înseamnă nimic. Cum am aflat azi într-o discuție cu prietenii, dacă lovești un câine cu mașina pe stradă, de ce să te oprești? Ce poți să-i mai faci? Să-l muți din drum și să-ți acorzi un moment să-ți pară rău, aș zice eu. Dar dacă organul lipsește… degeaba vorbim.

Sunt foarte frustrată pentru că e o problemă de bune intenții și de competență și în cazul ăsta dacă ies în stradă ce rezolv? Se deșteaptă autoritățile dintr-odată, au o revelație, se transformă? Orice soluție ar exista, nu vor și nu sunt în stare s-o aplice.

Iar iubitorii de animale sharuiesc poze neactuale și horror, care isterizează oamenii fără să-i canalizeze spre o acțiune de natură să ușureze rezolvarea problemei. Și îi înțeleg, revolta față de cruzime e din stomac, nu din creier.

Legea dă dovadă de rea-credință și când toată informarea pe care o prevede cu privire la adopție constă în niște afișe la sediul centrelor de adopție. (forma pentru promulgare, în josul paginii http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=9033) Câtă vreme nu e o șansă reală pentru oameni să adopte, e un căcat.

Dacă problema n-ar fi de competență, ar fi putut să se uite la procedurile altor țări și pur și simplu să le copieze. Dar la ce bun când nu poți și nu vrei să faci?

Deci autoritățile varză, ongurile acționează, dar sunt necoordonate sau pur și simplu nu pot nici ele să schimbe caracterul autorităților, mai rămâne sectorul privat, care, de bine de rău, știe să urmărească un obiectiv când și-l pune în cap. Dracu, toate cărțile de business sunt pline de cuvântul „obiectiv”.

Ideea care mi-a venit weekendul trecut era să se repartizeze câinii maidanezi în cuști în rețeaua de benzinării, câte 3-5. Avantajele ar fi că:

  • sunt aproape de oameni, care pot veni să hrănească animalele, să-i plimbe dacă își lasă buletinul la casă, să-i adopte
  • e spațiu și lătratul n-are pe cine să deranjeze
  • reprezintă o soluție vizibilă și observabilă în orice moment
  • companiile au mecanisme eficiente de coordonare, training, proceduri

Dezavantajele sunt că:

  • am supraestimat în capul meu rețeaua – nu sunt câte îmi imaginam eu
  • nu cred că aceste companii și-ar asuma răspunderea pentru câini
  • nu se poate garanta implicarea oamenilor cu hrană + alte costuri
  • oamenii proști e posibil să lase pui în benzinării, ulterior, pentru că își consolează conștiința că îi lasă în siguranță

Bine, câtă vreme identifici riscurile, poți găsi soluții să le previi, să faci în așa fel încât fie să nu se întâmple ceva nasol, fie să ai mijloacele să rezolvi.

Dacă lanțurile de benzinării ar face asta ar avea un beneficiu de imagine și onoarea de a fi rezolvat un căcat vechi de sute de ani. Problemă mai stringentă care poate fi obiectul unei campanii de CSR nu există.

În fine, poate e o idee proastă, poate că n-am de ce să am încredere în companiile bazate pe petrol. Și totuși CSRul se întâmplă. Dar cine vrea să se lege la cap fără să-l doară? Ar trebui să ai cojones pentru asta. Și să-ți pese.

Un fel de disclaimer: Am adoptat mulți câini până acum, pe care i-am dus la țară. Am eutanasiat un câine pe care l-am găsit pe la FJSC prin parc, pentru că avea coloana ruptă. Am văzut-o pe bunica tăind gâtul unei găini și găina agonizând fără cap. Așa se face la țară. Iată că și în București și în alte orașe suntem la țară. Cam de-acolo sunt pentru mine cei care întreabă care e diferența între tăiatul porcului și omorâtul câinilor. Și nici lipsa de brutalitate (eutanasia) nu face lucrurile OK când nu vine în urma unor motive raționale – agresivitate, boală gravă, și poate, doar poate, niște luni în care câinele n-a fost adoptat în condițiile unei campanii naționale de informare.

Oroarea și pofta de infinit

*urmează o altă serie de prostii generate de lipsa de cunoaștere*

Citesc o antologie de eseuri pe teme științifice, care dă cumva un raport despre starea cercetării în diverse ramuri ale științei. Cu toate că metafora ramurilor nu mai e chiar de actualitate, se împletesc astea ce n-ai văzut.

În fine, am ajuns la un eseu despre infinit și universul nostru, care cică e o bulă uniformă dilatată infinită într-un fundal vast și veșnic în expansiune. Sau așa ceva. Deja mă dor mai multe organe interne, necuprinsul ăsta îmi produce un disconfort teribil.

Gândindu-te la stilul științelor de a produce teorii tot mai mari și mai universal valabile, ai putea crede că universul e mai degrabă ordine decât haos, sau că dacă ți se pare haos încă n-ai formulat teoria și mai mare. Atunci ar trebui să existe legi și apropo de comportamentul oamenilor. Dar nu legi particulare, o teorie generală, care să le includă pe toate. Care sunt forțele care guvernează comportamentul? Și doar al nostru, nu și al animalelor.

Poate că e oroarea și pofta de infinit. Ne e frică de infinit și ne înconjurăm de pereți și de oameni pe care putem să-i atingem, adică de limite, dar când avem prea multe limite simțim că nu mai e loc de mișcare și trebuie să evadăm. Într-un loc în care ne vom face alte limite. Lucrăm mereu împotriva noastră. Încercând să păstrăm, distrugem. Dar până la urmă nu sună deloc ca ceva specific nouă. Și nici ca ceva care se poate folosi ca să funcționăm mai bine. Daaar spre deosebire de alte entități care urmează asemenea cicluri, pe noi chestia asta ne enervează.

Mă gândeam la un SF în care oamenii trăiesc în comunități mici, autosuficiente prin faptul că au exact câți indivizi e nevoie din fiecare tip. Și au pentru că există un sistem de predicții bazat pe informații genetice și de mediu, care îi calculează fiecărui individ șansele și îl repartizează în viața pe care are cele mai multe șanse să o împlinească. Toți pașii lui în scopul ăsta sunt prevăzuți și indicați pe măsură ce copilul crește. Cum calculele ar fi corecte, copilul chiar și-ar dori viața care i s-a repartizat. Dar ar fi el în stare să urmeze fiecare pas? Probabil că nu. Sau poate că da, poate că pașii ar fi proiectați în așa fel încât să dea iluzia de libertate sau s-ar reconfigura traseul. Cineva tot ar sparge matrixul.