Institutul Francez din București din perspectiva diplomației publice

Această scurtă analiză pleacă de la organismul principal al diplomației publice franceze – ministerul de externe, îngustează treptat perspectiva până când ajunge la institutele și centrele culturale, folosește câteva instrumente teoretice pentru analiza acestora și se încheie cu câteva observații din experiența personală.

Așa cum citim pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe și Europene, „Franța dispune de o puternică imagine culturală în lume, care rămâne un atu considerabil, alături de industria ei, comerțul, educația, universitățile și cercetarea.”[1] Conform percepției Ministerului, celelalte state îi recunosc Franței „capacitatea excepțională de a primi cu brațele deschise cele mai diverse culturi și de a încarna, astfel, promovarea diversității culturale”[2].

Astfel, Franța folosește dimensiunea culturală a diplomației publice nu doar pentru promovarea sa în exterior, ci și pentru a facilita dialogul și schimbul cu celelalte culturi. Regăsim această idee de dialog, de relație în toate documentele de pe site-ul MAEE care tratează chestiunea acțiunii culturale franceze externe.

Totodată MAEE consideră că acțiunea culturală externă se înscrie în abordarea mai largă a globalizării, aducându-și contribuția la „guvernarea armonioasă a mondializării”, prin faptul că poate crea punți între societățile civile ale statelor partenere în cooperarea culturală.

Această abordare prin prisma mondializării se reflectă în acțiunea direcției dedicate a MAEE, Direcția Generală a Mondializării, Dezvoltării și Parteneriatelor, ale cărei atribuții ating domenii precum politicile privind bunurile publice mondiale, politica de atractivitate a teritoriului francez, politica de susținere a companiilor franceze în exterior, dezvoltarea cooperării universitare și științifice și atragerea studenților și cercetătorilor străini, acțiunea culturală și artistică pe plan extern și predarea limbii franceze peste hotare etc.

Când structura MAEE a fost redefinită în 2009, Direcția declara, în broșura de prezentare, „trecerea la o abordare mai transversală, tematică, funcțională, plecând de la situațiile și provocările cărora trebuie să le facă față operând printr-o rețea de actori diversificați.”[3] Obiectivele pe care Direcția și le-a propus în contextul mondializării sunt următoarele:

  • Să contribuie la elaborarea unei mondializări mai bine gestionată și mai solidară
  • Să întărească influența Franței în Europa și în lume (aici apare termenul de „diplomație publică de influențare”, definită ca acțiune culturală externă, dar și participare la dezbaterea de idei și la formarea decidenților viitorului)
  • Să apere și să promoveze interesele politice și economice specifice ale Franței
  • Să adapteze prioritățile legate de cooperarea pentru dezvoltare la noul context internațional

În cadrul acestei Direcții Generale, acționează, printre altele, o direcție specializată în politica culturală și a limbii franceze, care „promovează influența Franței în marile dezbateri mondiale, în domeniul cultural, al media și cel al Internetului, în special prin dialogul dintre culturi, precum și prin promovarea limbii franceze și a multilingvismului.”[4] Tot în subordinea Direcției Generale se află și un Serviciu pentru programe și rețea, care ghidează rețeaua culturală și de cooperare externă.

Termenul de „rețea” este esențial în înțelegerea perspectivei franceze asupra diplomației publice. Această rețea externă are 4 componente: (1) diplomatică, (2) culturală, științifică și de cooperare, (3) birourile Agenției Franceze pentru Dezvoltare și (4) instituțiile de învățământ franceze.[5] Prin rețeaua externă, diplomația publică franceză acționează coordonat pe mai multe planuri pentru manifestarea influenței și a solidarității Franței în contextul mondializării.

Rețeaua externă are din toamna anului 2009 un portal dedicat, www.latitudefrance.org, care urmărește să crească vizibilitatea și înțelegerea rețelei și colaborarea între „nodurile” sale. Aici se poate vizualiza pe hartă implantarea rețelei în lume, institutele și celelalte entități pot anunța aici evenimentele viitoare pe care le găzduiesc, iar meniurile împart tematic conținutul.

Rețeaua este formată din ambasade, consulate, servicii de cooperare și acțiune culturală, stabilimente culturale, institute franceze de cercetare externe, licee franceze, misiuni arheologice și alianțe franceze[6].

Portalul nu oferă dimensiunea totală a rețelei. Aflăm în schimb de pe site-ul MAEE că rețeaua are 145 de institute și centre culturale în 92 de țări și 1075 alianțe franceze în 134 de țări[7] (o împărțire mai veche a rețelei includea doar aceste două mari categorii).

Institutele și centrele culturale depind direct de Serviciul de Cooperare și Acțiune Culturală al ambasadelor. În România, acest serviciu coordonează patru centre culturale (în București, Cluj, Iași și Timișoara), liceul francez din București, patru alianțe franceze, lectoratele din șapte universități și „un dispozitiv de asistență tehnică pus la dispoziția instituțiilor române partenere”.[8]

Obiectivele institutelor și centrelor culturale sunt regionalizate, țin cont de nevoile zonei în care se află. Dacă în Europa și în majoritatea țărilor dezvoltate obiectivele sunt predarea francezei specializate, informarea cu privire la Franța, promovarea studiilor în Franța, a creației culturale contemporane franceze și participarea la dezbaterea de idei, în Africa centrele au mai ales misiuni de cooperare și de promovare a culturii locale[9], deci de susținere a dezvoltării culturale.

Institutele și centrele culturale organizează cursuri de limbă franceză, elaborează programe culturale – spectacole, dezbateri etc, promovează artiștii și scriitorii francezi contemporani, construiesc parteneriate (cu organismele și cercurile culturale și de difuzare din țara gazdă, cu implementatorii de programe, comunitățile locale de francezi și comunitățile din țara gazdă, cu companiile și cu proiectele internaționale care oferă finanțări) și furnizează accesul la resurse moderne de informare – mediatecile.

Institutul Francez din București se înscrie și el în această logică. Cu titlu de exemplu, în 2008 a organizat alături de 68 de parteneri culturali locali 260 de evenimente culturale la care au asistat aproximativ 90000 de oameni[10] (deși pe o altă pagină a site-ului apare cifra de 120000[11]).

Institutul are ca „parteneri strategici” companiile ApaNova (Veolia), Carrefour, Dacia, Groupama, GDF Suez, BRD și Orange, dar nu dă detalii despre aceste parteneriate.

Am văzut până acum cum se integrează Institutul Francez din București în structura aparatului francez de diplomație publică, care sunt principalele sale atribuții și ce scopuri urmăresc acestea. Putem să analizăm rețeaua culturală din care face parte mai departe folosind câteva instrumente teoretice precum perspectiva informațională vs perspectiva relațională asupra comunicării în demersurile de diplomație publică și modelul construirii identității unei țări.

Zaharna observă că dincolo de fiecare inițiativă de diplomație publică a unui actor politic, se află o perspectivă asupra comunicării sau alta dintre cele două pe care ea le identifică: perspectiva informațională (care pune accentul pe construirea și diseminarea mesajelor și urmărește să controleze felul în care sunt acestea receptate) și perspectiva relațională (care privilegiază construirea de relații și urmărește relațiile strânse și de durată) [12].

Inițiativele care se înscriu în cea de-a doua perpectivă preferă colaborarea cu publicul în locul controlului, iau mai des forma unor evenimente sau a unor gesturi simbolice decât a unui plan de influențare care să urmărească obiective specifice. Ele urmăresc participarea publicului, crearea de canale/platforme pentru comunicarea directă și sunt evaluate după criterii precum satisfacția părților, durata și intensitatea relației[13]. Printre aceste inițiative Zaharna amintește programele de schimburi educaționale și culturale, vizitele liderilor politici, institutele culturale și lingvistice, programele de ajutor pentru dezvoltare, programele de înfrățire a orașelor, campaniile de construire de relații, rețele apolitice și strategiile comune pentru împlinirea anumitor scopuri mutual dezirabile.

Centrele culturale au în general această misiune de a construi relații – cu indivizi sau comunități din țara gazdă. Rețeaua culturală franceză nu face excepție, prin scopurile declarate pe care le-am prezentat în prima parte a acestei lucrări și prin acțiunile efective pe care le organizează. Centrele culturale franceze vor să devină platforme vizibile pentru dezbaterile de idei. Sigur că acest lucru asigură și Franței dreptul la cuvânt, dar nu acesta este scopul principal.

Centrele culturale beneficiază de avantajul că nu sunt comerciale. Oamenii nu sunt la fel de suspicioși[14] ca față de campaniile care promovează brandurile comerciale dintr-o anumită țară sau calitatea serviciilor de turism. Prin urmare, institutele pot profita de credibilitatea lor crescută și de specificul acțiunilor pe care le organizează – și anume entertainmentul, care scade rezistența și vigilența publicului[15] –  pentru a crea relații durabile.

Cultura este unul dintre cele șase vârfuri ale hexagonului identității competitive – modelul care, în viziunea lui Anholt[16], dă seama de complexitatea factorilor de care depinde construirea unei identități de țară puternice. Alături de cultură se mai află turismul, brandurile, politicile publice, investițiile și oamenii. Anholt susține că ceea ce cultura are cel mai prețios este unicitatea, pentru că ea este purtătoarea esenței, a personalității țării. Dilema devine găsirea unui echilibru între promovarea culturii din trecut și a celei contemporane, care animă în prezent țara care comunică. Franța, după cum am văzut, înclină decisiv balanța spre promovarea creațiilor sale contemporane, probabil și pentru că această cunoaștere a artiștilor contemporani favorizează crearea de legături cu artiștii din celelalte țări și realizarea de proiecte comune. Din nou, se urmărește strângerea relațiilor.

Institutul Francez din București a reușit să creeze relații puternice cu comunitatea locală. Probabil a ajutat și vechimea institutului, fondat în 1924, dar și programul cultural dens, modern și agreabil prezentat (prin broșuri disponibile pe site sau în holul institutului, de dimensiuni reduse și cu un design plăcut).

Dacă pe latura de stimulare a interesului și a participării la evenimente Institutul reușește, s-ar putea în schimb să dezamăgească publicul care ajunge acolo pe filiera lingvistică. Elevii, studenții care cunosc limba franceză și vor să o aprofundeze își fac abonament la mediateca Institutului. Pentru că am abonament de șapte ani deja, pot să am o părere despre tratamentul acestui segment de public interesat de limbă. Angajații (români) care intră în contact cu acest public sunt foarte aroganți, iar relațiile cu ei sunt dificile.

Până la urmă, orice demers de comunicare care urmărește implicarea, angajarea, deci nu folosește comunicarea de masă, oricât ar fi de elaborat, ajunge să fie pus în aplicare de oameni, iar impresia pe care ei o produc este foarte importantă și este asociată cu sursa comunicării, în cazul nostru Franța.

Simina Diaconu

Bibliografie

Cărți

ANHOLT, Simon, Competitive Identity. The New Brand Management for Nations, Cities and Regions, Palgrave Macmillan, New York, 2007

SNOW, Nancy și TAYLOR, M. Philip, (ed.), Routledge Handbook of Public Diplomacy, Routledge, New York, 2009

Site-uri

http://www.ambafrance-ro.org

http://www.diplomatie.gouv.fr

http://www.institut-francais.ro

http://www.latitudefrance.org


[2] Idem

[4] Idem, p. 10

[5] Idem, p. 11

[6] Alianțele franceze sunt create de societatea civilă și gestionate de cetățeni din țările respective, și se regrupează sub umbrela asociației Alianța Franceză de la Paris, înființată în 1883.

[12] R. S. Zaharna, „Mapping out a Spectrum of Public Diplomacy Ititiatives”, in Routledge Handbook of Public Diplomacy, Routledge, New York, 2009, pp. 86-96

[13] Idem, p. 92

[14] Simon Anholt, Competitive Identity. The New Brand Management for Nations, Cities and Regions, Palgrave Macmillan, New York, 2007, p. 97

[15] Idem, p. 100

[16] Idem, p. 26

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s