Vorbirea în public și performanța personală

În următoarele pagini îmi propun să explorez felul în care vorbirea în public se leagă de personalitatea și abilitățile vorbitorului.

De-a lungul vieții lor, oamenii participă la o multitudine de situații de vorbire în public: de când recită poezii la serbarea de sfârșit de an până la interviuri de angajare, toasturi la nunți, discursuri la reuniuni profesionale și altele. Sigur, aceste experiențe nu îi fac vorbitori profesioniși, dar îi familiarizează cu rolul vorbitorului.

Scopurile vorbirii în public sunt de a preda/informa, de a încânta/distra și/sau de a convinge o audiență.[1] În discursurile informative e importantă claritatea și exactitudinea, cele de entertainment se bazează pe umor, iar pentru cele persuasive contează credibilitatea vorbitorului, folosirea dovezilor și a raționamentelor și implicarea emoțională a publicului.[2]

Succesul unui discurs depinde atât de calitățile vorbitorului, cât și de situația particulară în care vorbește. Dar cele două se leagă prin competențele retorice ale vorbitorului care, cum spunea Aristotel, are „facultatea de a observa, în orice situație dată, mijloacele de persuasiune disponibile”[3]. Acest vorbitor își va croi discursul în funcție de caracteristicile audienței, de starea ei de receptivitate, de locul în care se află, de timpul pe care îl are la dispoziție șamd.

Intrând în cadrul în care trebuie să vorbească, speakerul avansează pe o platformă preexistentă de atitudini față de el: publicul vine deja cu anumite așteptări, ceea ce îi poate ușura transmiterea mesajelor prin discurs, sau i-o poate îngreuna. De asemenea, acest înțeles transmis de vorbitor până la finalul prezentării va ajunge la audiență cu atât mai aproape de cel intenționat cu cât publicul a avut o participare mai mare. Înțelesul este creat prin colaborare.

Canoanele retoricii clasice indică cinci arii de pregătire pentru cei care vor să devină buni vorbitori: inventio, dispositio, elocutio, memoria, actio. E vorba de găsirea subiectului pentru discurs, a ideilor principale, a liniei de argumentare, organizarea discursului, stilul de comunicare, memorarea și prezentarea discursului. Ultimele două sunt cele responsabile în cele mai multe cazuri de starea de anxietate a vorbitorului dinaintea discursului. Multe din atributele prezenței sale joacă un rol foarte important în comunicarea ideilor: privirea, gesturile, postura, mișcarea, mimica, vocea, ritmul și inflexiunile vorbirii. Vorbitorul trebuie să-și controleze cuvintele și corpul, rămânând în același timp autentic.

Practic, diferența între transmiterea unui mesaj printr-un discurs public și folosirea altor mijloace de comunicare este în primul rând prezența speakerului.[4] Există o legătură care se creează între vorbitor și publicul său prin faptul că își dedică unul altuia atenție, interes, un timp din viața lor pentru crearea unui înțeles împărtășit. Acest înțeles poate fi unul comun, pentru că vorbitorul și audiența au în comun „o întreagă rețea de stări intenționale și un background de capacități preintenționale”[5], adică un univers mental de referințe la aceleași realități.

Carnegie spune că cea mai valoroasă posesiune a unui vorbitor e personalitatea, pe care o numește „forța sinelui”[6] care acționează asupra celor din jurul nostru. El crede că personalitatea se poate dezvolta prin cultivare. Există o cauzalitate circulară între gândurile și sentimentele noastre, acțiuni, obiceiuri, caracter, tendința de a avea un anumit gen de gânduri și sentimente. Dar prin voința noastră putem interveni în acest lanț, alegând să avem anumite gânduri și atitudini. Astfel, prin forța voinței, vom ajunge să avem un anumit caracter. Carnegie scrie că e suficient să crezi în abilitatea ta și să fii conștient de sacrificiile pe care va trebui să le faci ca să o dezvolți.[7]

Pe de altă parte, oamenii tind să se conformeze imaginii personale/de grup construită de ceilalți. E vorba despre fenomenul autoconfirmării profețiilor. „În viață obținem de la „celălalt” ceea ce așteptăm de la el, iar puterea expectațiilor noastre poate influența – într-un mod stimulator sau inhibitor – rezultatele sale”[8]. Astfel, vorbitorul poate fi influențat de imaginea pe care publicul o are despre el, pe care el o poate percepe. El poate interioriza anumite trăsături pe care publicul i le atribuie și se poate comporta în consecință. Aceste lucruri sunt valabile și pentru audiență, care și ea poate intra în rolul pe care vorbitorul i-l creează, prin așteptările și abordarea lui, mai ales că în cazul grupului acționează și fenomenul de contagiune.

Conform Joule și Beauvois, amintiți de Gavreliuc, avem o personalitate psihosocială „privită mai puțin ca o sumă de trăsături stabile ce se exprimă printr-o consistență comportamentală decontextualizată și mai degrabă ca un construct situațional, ce se pliază pe normativitatea clipei, pe înțelesurile atribuite situației de actorii implicați în rol”[9]. Această viziune asupra personalității se înscrie în curentul interacționist susținut de Goffman. El consideră că, în prezența celorlalți, omul tinde să controleze impresia pe care ceilalți și-o fac despre el, vizând o impresie favorabilă intereselor lui.[10] E vorba de managementul impresiei, care ne face să ne comportăm pe o scenă altfel decât o facem în culise.

Așadar, comportamentul omului nu e determinat numai de trăsăturile sale psihologice, ci și de situația în care se află, urmează un „scenariu social implicit”[11]. Rolul dintr-o anumită situație poate duce la depersonalizare, așa cum a arătat-o experimentul închisorii, realizat de Zimbardo în 1973 și citat de Gavreliuc[12]. Forța rolului nu e, prin urmare, neglijabilă. Prin urmare, rolul de speaker are prin el însuși o influență asupra vorbitorului.

Totodată, imaginea pe care o avem despre sinele nostru va influența felul în care percepem, înțelegem și memorăm lucrurile pe care le facem și care ni se întâmplă. E de remarcat efectul autoreferențial, „care ne dezvăluie că procesăm cu mai multă ușurință informațiile relevante despre sine decât orice alte categorii de informații”[13]. Percepem lumea prin propria nostră prismă și suntem cu atât mai receptivi când în acestă lume se vorbește despre noi.

Există teoria că avem mai multe selfuri posibile, pe care le „folosim” în funcție de situație, adaptându-ne contextului și trăind astfel un confort psihologic[14]. Acesta din urmă apare și sub forma stimei de sine, care indică apropierea între sinele ideal și sinele real (sau considerat real).

Conceptul despre sine este influențat și de cultura din care facem parte. Astfel, în culturile occidentale individualiste sinele e perceput ca independent, în timp ce în culturile asiatice colectiviste e văzut ca interdependent. Occidentalii pun accentul pe unicitate, preferințe și abilități, iar stima de sine vine din dezvoltarea și manifestarea publică a acestora. În schimb, în culturi precum cea niponă, accentul cade pe interconectare, adaptare, armonie, iar stima de sine vine din mulțumirea celorlalți.[15]

Stima de sine încurajează socializarea și invers. Socializarea este un joc al politeții și al prestanței (deference and demeanor)[16]. E vorba de a respecta intimitatea celuilalt și de a-i permite totodată un rol pe scena socială. Pentru ca aceste roluri să funcționeze, există ritualuri de evitare și ritualuri de prezentare[17]. Pentru a avea raporturi sociale, trebuie să ai o „personalitate de scenă credibilă” și să fii sensibil la reacțiile celorlalți.

În cadrul raporturilor sociale se poate observa puterea limbajului. Manevrarea ușoară a formulelor care deschid aceste raporturi (saluturi, fraze introductive) te face să definești situația, să o controlezi, e un instrument al puterii. Și, „prin setarea verbală a tonului pentru acțiune prin forumula rituală potrivită, permitem acțiunea complementară a interlocutorului nostru”[18], sau chiar impunem această acțiune și în acest fel se creează sensul situației de interacțiune. Puterea limbajului este aceea de a „oferi contextul simbolic pentru acțiunile celorlalți”[19]. Suntem regizorii piesei pe care o construim, iar această regie are ca scop punerea în valoare a fiecăruia dintre actori. Pentru ca piesa să ducă în final la trăirea unui înțeles comun, trebuie să ne cunoaștem pe noi înșine și să fim constanți în imaginea de sine, să percepem nevoile și așteptările celorlalți și să ținem cont de delicatețea raporturilor dintre sinele nostru și sinele celorlalți[20].

Nu există o concluzie care poate fi trasă din ce am explorat până acum, poate doar aceea că subiectul e acaparant și că merită vizitat mai des. Sunt multe lucruri care rămân de înțeles.

Simina Diaconu

Bibliografie

Cărți

CARNEGIE, Dale și ESENWEIN, Berg, The Art of Public Speaking, The Home Correspondence School, Springfield, 1915

EADIE, William F. (Ed.), 21st Century Communication: A Reference Handbook, Sage Publications, 2009

GAVRELIUC, Alin, De la relațiile interpersonale la comunicarea socială, Polirom, Iași, 2006

Articole

BAILEY, James R., CHEN, Chao C. și DOU, Scheng-Gong, „Conceptions of Self and Performance-Related Feedback in the U.S., Japan and China”, in Journal of International Business Studies, Vol. 28, Nr. 3 (al treilea trimestru 1997), pp. 605-625

BECKER, Ernest, „Socialization, Command of Performance and Mental Illness”, in The American Journal of Sociology, Vol. 67, No.5 (martie 1962), pp. 494-501

SEARLE, John, „Indeterminacy, Empiricism and the First Person”, in The Journal of Philosophy, Vol. 84, Nr.3 (martie 1987), pp. 123-146

Site-uri

http://www.sage-ereference.com/


[1] Amy SLAGELL, „Public Speaking” in 21st Century Communication: A Reference Handbook, Sage Publications, 2009, consultat la www.sage-ereference.com/communication/Article_n22.html pe 14 aprilie 2010

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] John SEARLE, „Indeterminacy, Empiricism and the First Person”, in The Journal of Philosophy, Vol. 84, Nr.3 (martie 1987), p. 135

[6] Dale CARNEGIE și Berg ESENWEIN, The Art of Public Speaking, The Home Correspondence School, Springfield, 1915, p. 181

[7] Ibidem, pp. 182-183

[8] Alin GAVRELIUC, De la relațiile interpersonale la comunicarea socială, Polirom, Iași, 2006, p. 146

[9] Ibidem, p. 163

[10] Ibidem, p.163

[11] Ibidem, p. 168

[12] Ibidem, p. 169. Subiecții au fost împărțiți în două grupuri, gardieni și deținuți. După câteva zile, în ciuda faptului că erau personalități echilibrate, au început să se comporte conform rolului, ajungându-se până la violențe fizice din partea gardienilor și la izolare și reacții somatice la deținuți.

[13] Ibidem, p. 213

[14] Ibidem, p.215

[15] James R. BAILEY, Chao C. CHEN, Scheng-Gong DOU, „Conceptions of Self and Performance-Related Feedback in the U.S., Japan and China”, in Journal of International Business Studies, Vol. 28, Nr. 3 (al treilea trimestru 1997), p. 607

[16] Erving GOFFMAN, citat în Ernest BECKER, „Socialization, Command of Performance and Mental Illness”, in The American Journal of Sociology, Vol. 67, No.5 (martie 1962), p. 495

[17] Ibidem, p. 496

[18] Ibidem, p. 498

[19] Ibidem, p. 498

[20] Ibidem, pp. 498-500

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s