fragment

„[…] audiența cu ministrul de război când a avut nenorocul să strănute și ministrul de război îi spusese noroc și strănutase a doua oară și ministrul repetase noroc, domnule, general, și încă o dată noroc, domnule general, dar după nouă strănuturi consecutive nu i-am mai spus noroc, domnule general, pentru că m-am îngrozit de fața aceea descompusă și amenințătoare, i-am văzut ochii înecați în lacrimi și gura care mă scuipase fără milă din agonia aceea, i-am văzut limba ca de spânzurat care-mi murea în brațe fără nici un martor al inocenței mele, absolut fără nimeni și-atunci nu mi-a trecut altceva prin minte decât că trebuie să fug din biroul acela până nu-i prea târziu, dar el m-a împiedicat s-o fac, urlând la mine printre strănuturi că nu fi laș general de brigadă Rosendo Sacristan, potolește-te, drace, că nu sunt atât de tâmpit ca să mor de față cu tine, a strigat el, și așa a fost […]”

(Toamna patriarhului, Gabriel Garcia Marquez, Ed. Univers, București, 1979)

de l’amour, gen

Personajele: Eleanor – 70 de ani, nemăritată, Sara – 40 nemăritată, Nicholas – spre 60, homosexual.

„El îi vorbea acum Sarei.

Eleanor asculta. Râdea de ea. Arăta spre picioarele ei.

– Să vii la o sindrofie, îi spunea, cu un ciorap alb și altul albastru!

– „Regina Angliei m-a poftit la ceai, fredona Sara în ritmul muzicii. Să iau care strai? Pe cel auriu ori pe cel purpuriu?… Da’ ce să mă fac, că-s toți ciuruiți, ciorapii mei, vai!”

Ăsta li-e felul de-a se iubi, gândi Eleanor, cu urechea pe jumătate la râsetele lor, la hârjoneala lor. […] Și dacă acest fel de-a se iubi se deosebește de cel vechi, are totuși farmecul lui; este „dragoste”; deosebită de vechea dragoste, poate, dar e oare mai rea? Oricum, sunt cu luare-aminte, unul față de celălalt; ce altceva e dragostea? se întreba, ascultându-le râsetele.”

(Virginia Woolf, Anii, Ed. Rao, 1995)

(sublinierea mea)

Atenție, se închid ușile

CEBUTIKIN (mohorît): Dracu să-i ia pe toţi!… Da… toţi cred că sînt doctor, că ştiu să lecuiesc tot felul de boli. Eu însă nu ştiu nimic, am uitat tot. Nu-mi amintesc nimic, nimic… Să-i ia dracu pe toţi… Miercurea trecută m-au chemat în Zasîpi, la o femeie bolnavă, s-o lecuiesc! Dar femeia a murit… Şi eu sînt vinovat! Da, da… Acum douăzeci şi cinci de ani mai ştiam ceva! Acum însă, am uitat tot! Poate că nici nu mai sînt om, poate mă prefac numai.

Mă prefac că am braţe, cap, picioare! Poate că nici nu mai sînt şi mi se pare numai că umblu… mănînc, dorm. (Plînge.) O, ce bine ar fi să nu mai exist! (Nu mai plînge; mohorît.) Dracu să mai ştie…Acum trei zile vorbeau la club… ziceau: Shakespeare… Voltaire… N-am citit nimic… nimic! Dar m-am prefăcut că ştiu de toate… şi alţii făceau la fel. Josnicie! Dobitocie! Mi-am adus aminte de femeia aceea pe care em lăsat-o să moară miercurea trecută! Mi-am adus aminte de toate… Simţeam o greutate pe suflet! Mi-era silă de mine… M-am dus şi m-am îmbătat…

 

(…)

 

IRINA (hohotind): Unde? Unde s-a dus totul? Cum de s-a spulberat? Doamne, Dumnezeule! Am uitat tot, toţi. Totul s-a învălmăşit în mintea mea… nu mai ştiu cum se spune fereastră în italieneşte, sau tavan… In fiecare zi uit cîte ceva… şi viaţa trece, vremea nu se mai întoarce. N-o să mai plecăm niciodată la Moscova, niciodată! Acum îmi dau seama că n-o să mai plecăm!…

(CEHOV, Trei surori)

„perceptia asupra evenimentelor este autovalidanta”

„Un apologet chinez din secolul al III-lea inainte de Cristos a ilustrat perfect acest proces. „Un om nu-si gasea toporisca. Si pentru ca banuia ca i-a furat-o fiul vecinului, a inceput sa-l observe. Atitudinea lui era exact aceea a unui hot de toporisti. Cuvintele pe care le rostea nu puteau fi decat cele ale unui hot de toporisti. Deodata, sapand in gradina, omul nostru si-a descoperit toporisca, iar cand a doua zi l-a privit din nou pe fiul vecinului, acesta nu mai avea nimic, nici in atitudine, nici in gesturi, dintr-un hot de toporisti.””

(Jean-Noel KAPFERER, Zvonurile, Ed Humanitas, Bucuresti, 2006, p. 132)