fragment

„[…] audiența cu ministrul de război când a avut nenorocul să strănute și ministrul de război îi spusese noroc și strănutase a doua oară și ministrul repetase noroc, domnule, general, și încă o dată noroc, domnule general, dar după nouă strănuturi consecutive nu i-am mai spus noroc, domnule general, pentru că m-am îngrozit de fața aceea descompusă și amenințătoare, i-am văzut ochii înecați în lacrimi și gura care mă scuipase fără milă din agonia aceea, i-am văzut limba ca de spânzurat care-mi murea în brațe fără nici un martor al inocenței mele, absolut fără nimeni și-atunci nu mi-a trecut altceva prin minte decât că trebuie să fug din biroul acela până nu-i prea târziu, dar el m-a împiedicat s-o fac, urlând la mine printre strănuturi că nu fi laș general de brigadă Rosendo Sacristan, potolește-te, drace, că nu sunt atât de tâmpit ca să mor de față cu tine, a strigat el, și așa a fost […]”

(Toamna patriarhului, Gabriel Garcia Marquez, Ed. Univers, București, 1979)

de l’amour, gen

Personajele: Eleanor – 70 de ani, nemăritată, Sara – 40 nemăritată, Nicholas – spre 60, homosexual.

„El îi vorbea acum Sarei.

Eleanor asculta. Râdea de ea. Arăta spre picioarele ei.

– Să vii la o sindrofie, îi spunea, cu un ciorap alb și altul albastru!

– „Regina Angliei m-a poftit la ceai, fredona Sara în ritmul muzicii. Să iau care strai? Pe cel auriu ori pe cel purpuriu?… Da’ ce să mă fac, că-s toți ciuruiți, ciorapii mei, vai!”

Ăsta li-e felul de-a se iubi, gândi Eleanor, cu urechea pe jumătate la râsetele lor, la hârjoneala lor. […] Și dacă acest fel de-a se iubi se deosebește de cel vechi, are totuși farmecul lui; este „dragoste”; deosebită de vechea dragoste, poate, dar e oare mai rea? Oricum, sunt cu luare-aminte, unul față de celălalt; ce altceva e dragostea? se întreba, ascultându-le râsetele.”

(Virginia Woolf, Anii, Ed. Rao, 1995)

(sublinierea mea)

timpul

Johnny, saxofonist, spune:
„ – Treaba asta cu timpul e complicată, mă încolțește din toate părțile. Încep să realizez încetul cu încetul că timpul nu-i ca o pungă pe care o tot umpli. Vreau să zic că, chiar dacă-i schimbi conținutul, în pungă nu încape decât o anumită cantitate și basta. Vezi valiza de colo, Bruno? Încap în ea două costume și două perechi de pantofi. Ei bine, închipuie-ți acum că o golești și apoi pui din nou înăuntru cele două costume și cele două perechi de pantofi, și atunci observi că nu încap decât un costum și o pereche de pantofi. Dar partea cea mai bună nu-i asta. Partea cea mai bună vine atunci când îți dai seama că poți pune o prăvălie întreagă în valiză, sute și sute de costume, așa cum umplu eu timpul cu muzică ori de câte ori cânt. Muzica și ceea ce-mi trece prin gând când merg cu metroul.”
(Julio Cortazar, „Urmăritorul” in Armele secrete, Humanitas, București, 2007)

Atenție, se închid ușile

CEBUTIKIN (mohorît): Dracu să-i ia pe toţi!… Da… toţi cred că sînt doctor, că ştiu să lecuiesc tot felul de boli. Eu însă nu ştiu nimic, am uitat tot. Nu-mi amintesc nimic, nimic… Să-i ia dracu pe toţi… Miercurea trecută m-au chemat în Zasîpi, la o femeie bolnavă, s-o lecuiesc! Dar femeia a murit… Şi eu sînt vinovat! Da, da… Acum douăzeci şi cinci de ani mai ştiam ceva! Acum însă, am uitat tot! Poate că nici nu mai sînt om, poate mă prefac numai.

Mă prefac că am braţe, cap, picioare! Poate că nici nu mai sînt şi mi se pare numai că umblu… mănînc, dorm. (Plînge.) O, ce bine ar fi să nu mai exist! (Nu mai plînge; mohorît.) Dracu să mai ştie…Acum trei zile vorbeau la club… ziceau: Shakespeare… Voltaire… N-am citit nimic… nimic! Dar m-am prefăcut că ştiu de toate… şi alţii făceau la fel. Josnicie! Dobitocie! Mi-am adus aminte de femeia aceea pe care em lăsat-o să moară miercurea trecută! Mi-am adus aminte de toate… Simţeam o greutate pe suflet! Mi-era silă de mine… M-am dus şi m-am îmbătat…

 

(…)

 

IRINA (hohotind): Unde? Unde s-a dus totul? Cum de s-a spulberat? Doamne, Dumnezeule! Am uitat tot, toţi. Totul s-a învălmăşit în mintea mea… nu mai ştiu cum se spune fereastră în italieneşte, sau tavan… In fiecare zi uit cîte ceva… şi viaţa trece, vremea nu se mai întoarce. N-o să mai plecăm niciodată la Moscova, niciodată! Acum îmi dau seama că n-o să mai plecăm!…

(CEHOV, Trei surori)