Jocul interior și tenisul

Titlul postului e și titlul unei cărți scrise în 1974 de Tim Gallwey, care, cum ar veni, s-a vândut foarte bine. Apoi, Tim a devenit un tip popular și, încurajat de succesul metodei pe care a inițiat-o în tenis, a început să se gândească să o aplice și la alte sporturi, iar apoi și la alt fel de activități, gen munca. Și a scris o carte despre asta pe care eu am tradus-o, Jocul interior și munca.
Una peste alta, Tim Gallwey e prin România zilele astea, azi a avut o demonstrație de „predare” a tenisului și mâine participă la o conferință organizată în jurul lui de Business-Edu.
Am fost astăzi la demonstrație și mi-a plăcut. Să vă zic mai întâi care e faza cu jocul ăsta interior.
Într-o pauză de carieră în învățământul superior, Tim s-a gândit să se facă antrenor de tenis. Adică să-i învețe pe alții să joace tenis. Și și-a dat el seama că învățatul ăsta se întâmplă foarte greu dacă îl îmbuibi pe elev cu reguli, cu „trebuie” și „nu trebuie”, cu „ține mâinile așa și picioarele așa”. Pentru că bietul devine curând năuc și nu știe cum să facă să fie atent la toate, să-și supravegheze toate mișcările ca să nu greșească.
E ca și cum în capul celui care vrea să învețe există două Euri (un conservant și un potențiator de aromă. kidding.). Unul care comentează, critică și vrea să controleze tot și altul care e un fel de forță interioară care urmează instinctul, înclinația naturală. Primul îi pune piedică celui de-al doilea, așa că trebuie să scăpăm de el, să-i dăm o jucărie ca să-și ocupe timpul și să ne lase-n pace. Jucăria asta se numește variabilă. În tenis, poate fi momentul în care mingea lovește solul sau contactul ei cu racheta, traiectoria ei, viteza, rotirea ei în zbor. Adică ceva important în joc, pe care să ne concentrăm atenția. Odată concentrați pe variabila asta, mișcările „corecte” încep să apară natural. Loviturile devin mai ușoare, mai sigure.
La demonstrația de azi au participat și coach-i și antrenori sau jucători de tenis. Mai întâi, Tim a ales o doamnă care nu mai jucase nicodată tenis. Nu i-a dat absolut nicio instrucțiune tehnică – de poziție, lovitură etc. La început a obișnuit-o cu racheta și mingea prin exerciții simple, apoi s-au așezat de-o parte și de alta a fileului și au început să joace. I-a spus doar să se concentreze pe felul în care linia șerpuită de pe suprafața mingii se mișcă atunci când mingea vine spre ea.
În a doua parte a chemat oameni care știau să joace tenis, dar nu prea bine și i-a pus să se concentreze pe momentul în care mingea atinge terenul („bounce”) și în care atinge racheta („hit”). Le-a fost greu să se concentreze pe lucrurile astea simple, se vedea că tot se preocupau să joace bine, să nu greșească.
La sfârșit a chemat doi jucători de tenis de performanță. I-a întrebat pe fiecare ce anume vor să îmbunătățească la jocul lor, i-a chemat pe fiecare deoparte și le-a spus în șoaptă ceva. Celui care își dorea să joace mai ofensiv i-a zis „arată-mi cum ai ataca dacă ai face-o așa cum îți dorești” și celuilalt ceva în aceeași logică, dar nu mai țin minte care era problema lui.
Ei, practic la toate nivelurile de performanță a fost vorba de a opri trăncăneala interioară, de a te concentra pe minge și de a-ți lăsa corpul să-și facă treaba.
Bine, partea care mi-a plăcut mie cel mai mult și care n-are legătură cu nimic din toate astea a fost forța cu care jucau profesioniștii. A fost super. Îmi venea să țip. Așa că am hotărât să mă duc și io să spectatez la meciuri de tenis, una la mână, și să mă reapuc să joc (într-a 6-a eram tare), a doua la mână.
Deci, toate ca toate, n-am plecat cu mâna goală.