De ce viața merită trăită (discurs de 3 minute)

Viața merită trăită așa cum un bloc de piatră merită sculptat. Ca să spună ceva despre sculptor și să lase o amprentă în sufletul celor care văd sculptura.

Suntem artiștii propriei vieți. Instinctul nostru de artiști ne spune că viața merită trăită, nu avem nevoie să ni se dovedească asta.

Câteodată parcă ne pierdem acest instinct și ne trezim cu un bloc de piatră în fața noastră. Vedem bucăți de rocă adunate pe jos, sărite din piatră, o daltă. Dovezi că s-a muncit. Dar blocul n-are încă nicio formă, nu ne spune nimic. Și atunci ne apucă o frică. „Ce fac eu cu piatra mea, e deja amiază și nu seamănă cu nimic. Și când va veni seara n-o să mai văd și n-o să mai pot face nimic, o să stau singur cu blocul meu inform să-mi țină de urât și-apoi o să adorm și atunci chiar nu mai pot face nimic”.

Când apare frica asta, ne dăm un pas în spate și deschidem bine ochii. Și stăm așa și ne uităm la piatra noastră până vedem ceva. Pentru că noi oamenii avem facultatea asta supertare care ne permite să organizăm tot ce ne intră în cap. Amorful ne provoacă disconfort și vom tinde să-l interpretăm imediat ca să-l putem asimila, adică să-l putem controla. Așa că, revenind la piatra noastră, ne dăm un pas în spate, stăm și ne chiombim la ea până când vedem acolo o potențială formă. Și apoi începem să lucrăm. Apoi, e bine ca din când în când să ne mai depărtăm, să ne mai uităm, să ne asigurăm că se transformă după cum vrem noi.

Sau poate că tot cioplind dăm peste ceva acolo. O bucățică prețioasă ori o zonă sensibilă care se sfarâmă prea ușor. Atunci iar ne depărtăm și poate acum vedem altceva acolo, ne facem alt plan. Și tot așa.

Numai că nici piatra asta a noastră nu e tocmai piatră, uneori ni se pare fluidă, nu stă la sculptat. Par că se scurg și se contopesc într-un lac în care mai găsește-ți piatra dacă poți. Te trezești că vine unul și te-ntreabă „ce faci, domle, pe-aici curge piatra mea, ia dă-te mai încolo!” Sau altul îți zice „Cred că piatra asta care băltește aici era a dumitale, poftim”. Și te uiți la ea, o fi a ta, n-o fi, s-o iei sau s-o cauți în continuare pe-a ta?

Și-atunci trebuie să-ți cauți prietenii sau să cauți în tine și să-ți aduci aminte cum era piatra ta și așa o vei putea recunoaște și o vei găsi. Și iarăși va prinde formă sub privirea ta și va fi din nou solidă și controlabilă.

Și într-o zi îți dai seama că piatra ta e lumea întreagă, e tot universul cu toți oamenii din el, cu tot ce există și se întâmplă în el. Uau. Copleșitor. Pentru că e copleșitor, tindem să ne rezervăm o bucățică și să ne mărginim la a ne uita numai la ea în fiecare zi.

Oricum alegem să trăim – în mijlocul lumii mari sau în mijlocul lumii mici – cred că putem fi fericiți. Dacă avem încredere în noi și în lumea noastră.

Anunțuri

Atenție, se închid ușile

CEBUTIKIN (mohorît): Dracu să-i ia pe toţi!… Da… toţi cred că sînt doctor, că ştiu să lecuiesc tot felul de boli. Eu însă nu ştiu nimic, am uitat tot. Nu-mi amintesc nimic, nimic… Să-i ia dracu pe toţi… Miercurea trecută m-au chemat în Zasîpi, la o femeie bolnavă, s-o lecuiesc! Dar femeia a murit… Şi eu sînt vinovat! Da, da… Acum douăzeci şi cinci de ani mai ştiam ceva! Acum însă, am uitat tot! Poate că nici nu mai sînt om, poate mă prefac numai.

Mă prefac că am braţe, cap, picioare! Poate că nici nu mai sînt şi mi se pare numai că umblu… mănînc, dorm. (Plînge.) O, ce bine ar fi să nu mai exist! (Nu mai plînge; mohorît.) Dracu să mai ştie…Acum trei zile vorbeau la club… ziceau: Shakespeare… Voltaire… N-am citit nimic… nimic! Dar m-am prefăcut că ştiu de toate… şi alţii făceau la fel. Josnicie! Dobitocie! Mi-am adus aminte de femeia aceea pe care em lăsat-o să moară miercurea trecută! Mi-am adus aminte de toate… Simţeam o greutate pe suflet! Mi-era silă de mine… M-am dus şi m-am îmbătat…

 

(…)

 

IRINA (hohotind): Unde? Unde s-a dus totul? Cum de s-a spulberat? Doamne, Dumnezeule! Am uitat tot, toţi. Totul s-a învălmăşit în mintea mea… nu mai ştiu cum se spune fereastră în italieneşte, sau tavan… In fiecare zi uit cîte ceva… şi viaţa trece, vremea nu se mai întoarce. N-o să mai plecăm niciodată la Moscova, niciodată! Acum îmi dau seama că n-o să mai plecăm!…

(CEHOV, Trei surori)